Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Un cuvânt foarte des utilizat în limbajul curent este șpaga. Cauți un loc de muncă, spui șpagă; spui spital, școală, administrație publică, oricare ar fi aceea, spui șpagă. Stând de vorbă cu oameni obișnuiți, care își caută un loc de muncă, prima lor problemă este că pentru a-l obține nu au calea normală a competenței, a cunoștințelor profesionale, a experienței ci aproape fără excepție e vorba de șpagă.
Posturile bugetare, uneori chiar și cele în privat, costă. Calificarea este secundară, iar diplome sunt de cumpărat fără cunoștințe, fără deprinderi, uneori chiar și fără școlaritate.
Când constatăm degradarea dramatică a calității serviciilor publice, cred că trebuie să facem legătura directă cu acestă practică aproape generalizată a șpăgii cerută “de la obraz” - cum zic cei ce solicită un drept ce este al lor după lege - de către cei aflați într-o funcție de decizie publică. Cei ce dau șpagă pentru a obține ceea ce de fapt poate că li se cuvine, spun deschis că odată obținut postul, vor cere și ei la rândul lor, pe principiul “să-mi scot banii, cel puțin”. Tabloul acesta cu care ne-am obișnuit este însă tabloul unei societăți în care ceea ce este absolut anormal ajunge să domine viața de zi cu zi a oamenilor. Vorbim de tot felul de proiecte politice, de decizii de guvernare cu expunere de motive și texte de reglementare, de numeroase instituții menite să vegheze la aplicarea legilor, iar în viața reală, aceea care contează, fiindcă pentru fiecare om e una și numai una, stăpânește bunul plac, abuzul, umilința. Acestă dezordine este nu doar profund ilegală ci și extrem de costisitoare pentru funcționarea societății.
Ce fel de comportament dorim să fie răsplătit?
Imi amintesc că prin anii 2000, sub guvernarea PSD, se vorbea de modalitatea de numire în posturi înalte de director general sau chiar de secretar de stat când celui numit i se spunea “primești un post care face atâtea sute de mii de euro (poate milioane); știi ce ai de făcut!”. Cât era de adevărată povestea nu știu, însă cât e de adevărată practica șpăgii o știm cu toții.
Fără să vreau mă duce din nou gândul la capodopera lui Eugen Barbu, “Principele” în care, plasat în regimul fanariot se află convingerea principelui: “Țara, sau ceea ce numim noi țară, este coruptă până în măduva oaselor. Nu se dobândește nici bună ziua fără un bacșiș. Înțelegi? Știi ce-i acela bacșiș? Nici cu tunurile, nici cu puștile nu poți face mai mult rău”.
Categoric că nu proiectez România de acum în fanariotism. Conceptul de regularitate, de funcționare ordonată, de randament instituțional cotidian este totuși predominant în societatea noastră. De aceea pasul hotărât pe care cred că-l așteaptă societatea este așezarea la vârful ierarhiei politice a cinstei. “L’intendence suivra” cum spunea De Gaulle, adică autoritatea conducerii politice este capabilă să conducă lucrurile în direcția decisă. Dar care este direcția decisă?
