Pecinginile sufletului valah

1. “Pecinginea sufletului contemporan în Valahia este disperarea molcomă. La fiecare pas găseşti disperarea clocotitoare în afunduri, ieşită la suprafaţă sub formă de bolboroseli chinuite.

mai aderă în branşa lui.” Cam aşa arăta sufletul valah pe la 1952, din perspectiva lui Petre Pandrea, “noul Iorga” al României, dacă e să-l luăm în seamă pe Nichifor Crainic.

În jumătatea de secol scursă de atunci, geografia interioară a românului nu s-a schimbat defel. Dimpotrivă, “psihozele sociale” s-au amplificat, mai ales că pribegia internaţională a devenit deja un fenomen pentru populaţia activă a ţării. “Pecinginea” nu numai că nu s-a micşorat, dar ea s-a întins pe trupul unei ţări din care au dispărut chiar branşele. Breslele s-au declasificat, şi-au pierdut conştiinţa de castă. Iar dinspre criza financiară mondială, semnele sunt dintre cele mai proaste...

2. “Licheaua e prototipul cetăţeanului din patria mea. E dureros. E adevărat.”

Ca şi pe vremea lui Pandrea, lichelele s-au înmulţit unsuros, s-au îmbogăţit malonest şi şi-au cumpărat loc în parlament, oriunde e prilej de “învârteală”.

Ele sunt inevitabile, şi lingoarea pe care o provoacă în jur este greu suportabilă. Multiplicarea lor nu e deloc întâmplătoare în anii din urmă, o explică acelaşi scriitor. Cică “Licheaua română înfloreşte în putregaiul tuturor idealurilor sfărâmate”. Şi ultimii douăzeci de ani, măcar doar ei, ce-s altceva decât cimitirul “idealurilor sfărâmate”?

3. Scrie Pandrea că “măscăricii (poeţi, pictori, sculptori, actori) n-au obligaţii şi responsabilităţi politice şi nici măcar civice. Ei sunt eternii trabanţi, umbra stăpânilor de tot soiul. N-au iniţiativă politică şi nici talent administrativ”.

Cu osebire în ultimul deceniu, “măscăricii” (nu-i excludeţi pe scriitori!) şi-au înfrânt ruşinea şi s-au vârât în brăcinarul “omnipotenţilor politici şi a autocraţilor sociali”. Acolo, în turul pantalonilor de postav domnesc, se simt ei puternici şi folositori. Le e suficient să mângâie părţile moi ale stăpânilor pentru ca fiinţele bugetivore ce-i populează lacom să primească răsplata linguşirilor luctuoase. Lunile din urmă au arătat, prin ceata de patapievici şi ungureni, că “Valahia nu duce lipsă de măscărici”.

4. “Aici, în Valahia, totul este frază, există o milenară împuţiciune levantină, asiatică, fanariotă, fără valorile aferente mandarinale şi mistice ale Orientului, un pospai occidental pretenţios şi moftangiu, care-i face incapabili de viaţă reală viguroasă.”

Astfel îşi vedea ţara “mandarinul” Pandrea şi cred că “fraza” lui nu şi-a pierdut actualitatea. Sub “pospaiul occidental” de azi se ascund aceleaşi năravuri şi opinteli, aceeaşi căţăială comică şi smeadă de odinioară. Istoria se urneşte anevoie în “ţara mahalagiilor şi-a oamenilor flecari”.

5. “Alexandru Rosetti – făcându-şi evantai din Scînteia – s-a dus la Tudor Arghezi ca să-l cointereseze la susţinerea regimului.

Tudor Arghezi l-a ascultat onctuos şi, cu vocea lui de ţârcovnic, a nazalizat:

– Suntem câţiva români care nu mănâncă c.... Lasă-ne aşa.Pe urmă a căzut şi Alexandru Rosetti, deşi mâncase tone de rahat.

A gustat şi maistrul Tudor Arghezi. O linguriţă. Atât cât a trebuit. A spus că e dulceaţă. N-a mai continuat. Şi-a asigurat minimum de linişte şi de trai alimentar. (...) Cobiliţean oltean? Nu, tactica supravieţuirii.”

“Tactica supravieţuirii” ţine loc de caracter şi acum, ea n-a pierit, e moştenire genetică. Destui mănâncă rahat şi ne asigură că e dulceaţă, compromisul cu puterile ce s-au rânduit în cele două decenii de libertate măsluită a aruncat în closetul istoriei spirite la care altădată ne închinam cu sfiiciune.

Mulţi s-au metamorfozat în coprofili, iar Parteneriatul abia binecuvântat de combinatorul-şef al naţiei e tocmai oferta de nerefuzat la care aşteptau lihniţi de foame. Porţia de “parteneriat” e pe măsura poftei lor scabroase şi d-aia mă tem că vor rămâne numai “câţiva români care nu mănâncă căcat”.