Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
“Puterea e singura realitate”, rosteşte plin de emfază unul din mulţii regi ai Angliei. Personajul ştie ce spune, tronul pe care domneşte e ridicat pe crime şi intrigi. Pe cadavre.De nu mă credeţi, întrebaţi-i pe cei otrăviţi şi scurtaţi de cap în turnul de tristă amintire din inima Londrei. Fratricidul şi paricidul au o tragică tradiţie acolo, succesiunea monarhilor are miros de sânge. Şi asta fiindcă toţi au gândit că “puterea e singura realitate”. Dar nici azi nu e altfel, însă s-au rărit asasinatele politice. Căci e mai simplu să corupi şi să manipulezi electoratul decât să-ţi ucizi adversarul. Cianura şi satârul s-au demodat, nu mai fac doi bani pe lângă forţa devastatoare a presei. Sau pe lângă ghilotina “imparţială” a justiţiei. În spatele cărora veghează mereu serviciile secrete. Presa, justiţia şi serviciile secrete plăsmuiesc realitatea de care are nevoie puterea de pretutindeni, iar noi o suportăm. Păi Ceauşescu, la noi, şi Strauss Kahn, la ei, n-au căzut tocmai în astfel de realităţi ? Iar exemplele curg cu duiumul, nu e chip să se oprească.
Mă uit la un documentar despre sălbăticiunile Scandinaviei. E vremea rutului. Doi boi moscaţi au pus ochii pe aceeaşi turmă. Fiecare o vrea în ... stăpânire, un an măcar. Masculii aleg să se lupte aprig. Se împung cu coarnele de se cutremură codrii înţepeniţi de ger. Încleştarea durează, niciunul nu cedează din prima. La sfârşit, unul câştigă, iar celălalt îşi ia tălpăşiţa. Nu la fel se petrec lucrurile şi în campania electorală ? Cu o excepţie totuşi, turma votează aici, nu e doar spectator la turnir. Fără sprijinul ei izbânda e inaccesibilă. Îşi alege de bunăvoie masculul alfa, dar învinsul nu este alungat. Rămâne în grup şi-şi încearcă norocul peste patru ani. Dacă nu-i cad coarnele, desigur, sau nu i le retează careva.. Deşi e posibilă şi reevaluarea, reconvertirea ideologică. Trădarea.
Îmi este cu neputinţă să pricep succesul de casă al farsei numite wrestling. Cacealmaua a prins de minune în America, ţara unde nimic nu este ceea ce pare a fi. De aceea, jocul ăsta prostesc este parabola perfectă a democraţiei aduse de peste Ocean înspre noi. Prefăcătoria caraghioşilor luptători izbuteşte să strângă mii de naivi, care, culmea !, mai şi plătesc ca să fie minţiţi. Din nefericire, românii s-au contaminat lesne şi sunt înnebuniţi să se lase prostiţi după reţeta americană. Aşa s-a întâmplat şi în vară, când chiar am avut senzaţia că voinţa noastră contează. Da' de unde, yankeii lui Obama au venit şi ne-au trezit la realitate a lor. “Vi s-a părut că l-aţi doborât pe Ilegitim, la wrestling nu sunt permise loviturile de stat”, ne-a asigurat Gordon ăla de coşmar. Destui au aplaudat, semn că ne tâmpim dimpreună, uşor-uşor...
Calendarul mondial al protestelor s-a mai îmbogăţit cu o sărbătoare: Ziua Furiei ! Pe străzile Spaniei şi Portugaliei au mărşăluit sute de mii de cetăţeni răsculaţi de austeritatea impusă de netrebnicia unor guverne capitaliste. În România n-a ieşit nimeni în piaţă să-şi strige oful. Într-o ţară fără cetăţeni e de neconceput revolta socială. Furia presupune niscaiva seriozitate şi o minimă consecvenţă. Adică ceea ce lipseşte românului. Furia înseamnă acumularea în timp a unei stări de nemulţumire. Ştiu, e obositor să cultivi zilnic îndârjirea. Omul n-are vocaţie de erou şi nici de justiţiar. Îi e mai la îndemână să se resemneze şi să ia totul în băşcălie. Ori la mişto, vorba răposatului Paleologu, că doar suntem la Porţile Orientului, ce atâta furie ? Slăbiţi-ne !
