Pierderea şi recuperarea...sufletului

”Sufletul slăbeşte, se pierde sau este rănit prin acte de trădare – fie cele pe care le experimentăm noi (de exemplu, cand cineva care ar trebui să ne iubească ne tratează cu cruzime), fie cele pe care le facem noi altora (de exemplu, cand tratăm cu cruzime pe cineva care ne iubeşte). În astfel de circumstanţe, ruşinea sau vinovăţia noastră devine acidă, rozandu-ne sufletul şi cauzand pierderea integrităţii noastre spirituale, pană cand sentimentele sunt eliberate prin confesiune sau acţiune”, spun Ross Heaven şi Howard G. Charing în cartea ”Șaman – Spiritul Plantelor” – Căile stăvechi de vindecare a sufletului (Ed. elena francisc).

Șamanii spun că noi putem să ne pierdem sufletele şi să ne simţim bolnavi, inerţi, sfaşiaţi şi plini de durere, iar una dintre cauzele pierderii sufletului este ”cruzimea”. Am selectat acest citat pentru că în el e cuprinsă o dezvăluire extraordinară şi anume aceea că noi ne pierdem sufletul, nu doar atunci cand suntem răniţi, trădaţi şi umiliţi în dragoste de către o altă persoană, ci şi atunci cand noi înşine suntem cruzi cu cineva care ne iubeşte. Eu aş zice că lucrurile ar putea fi şi mai adanci, ar putea fi privite prin însăşi lentila ”cruzimii”, o stare de spirit extrem de negativă, pe care o resimţim în toate relaţiile noastre de viaţă, nu doar în cele de dragoste, şi care ne conduce către acelaşi inevitabil deznodămant; deconectarea de onesitate, de iubire, de adevăr şi, în cele din urmă, de sufletul nostru, a cărui natură este ”iubirea”. O mulţime de tulburări psihologice şi, probabil, chiar fizice, ar putea avea la rădăcină această trăire întunecată, care presupune ganduri, emoţii, sentimente şi acţiuni pline de cruzime, pe care le ignorăm în propriul nostru comportament, dar le condamnăm şi le vedem în comportamentul altor oameni. Unul dinte lucrurile de care suntem prea puţin conştienţi este faptul simplu că acumulăm vinovăţie subconştientă din pricina cruzimii pe care o practicăm în relaţiile noastre de viaţă. Simţim rana mai adanc cand suntem răniţi decat atunci cand rănim, pentru că vinovăţia în cazul în care noi rănim este, încă, inconştientă. Pentru aceia dintre noi care doresc să se vindece, să-şi recupereze integritatea emoţională, spirituală şi legătura pierdută cu propriul suflet ar putea fi important să aducă la suprafaţa conştienţei momentele în care au rănit alţi oameni, căci în acele momente noi acumulăm vinovăţie şi sentimentul de vinovăţie îmbolnăveşte.

Mai mult, să fim mai conştienţi, mai responsabili şi mai atenţi la momentele în care un om ne iubeşte, dar noi simţim o respingere inconştientă sau nu avem acelaşi sentiment pentru el. Bunăvoinţa, înţelegerea şi atitudinea plină de compasiune, răbdarea şi înţelepciunea de asculta şi a trata acest om cu blandeţe înseamnă, nu doar transmiterea unei energii vindecătoare către sufletul celălalt, dar – iată – este o atitudine de iubire de sine, care ne poate salva sufletul pentru simplul fapt că nu mai acumulăm vinovăţie subconştientă. Eu cred că această acumulare de energie negativă nu este specifică doar relaţiilor de iubire, ci tuturor situaţiilor de viaţă. Respingerea, ura, agresivitatea, violenţa şi toată negativitatea pe care o exprimăm în viaţa de zi cu zi sunt aspecte ale cruzimii, aspecte ale renunţării la înţelegere, bunovoinţă şi acceptare a semenilor noştri, ceea ce ne aruncă în partea întunecată a experienţei, căci acumulăm continuu ”vinovăţie” şi aceasta ne deconectează de sufletul nostru, care ştie doar să iubească. Avem nevoie să ne recuperăm bunătatea, bunăvoinţa şi capacitatea de a înţelege lumea prin ochelarii sufletului, pentru ca sufletul să ne rămană întreg şi să putem percepe frumuseţea şi puterea extraordinară, care animă şi vindecă existenţa.