Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cu cât data inaugurării parteneriatului estic se apropie, cu atât devine mai evidentă existenţa unui parteneriat postimperial ruso-turc susceptibil să funcţioneze ca o contrapondere a celui dintâi.
Rivalitatea imperiului ţarist şi a celui otoman a continuat şi după dispariţia lor, în contextul ordinii mondiale bipolare. În logica acestei rivalităţi, Turcia s-a plasat în tabăra euro-atlantică ca partener strategic al SUA.
În condiţiile în care pe frontul sovietic America avea nevoie de un avanpost constituit de un mare stat islamic, dar secular, democratic, dar disciplinat milităreşte, alianţa turco-americană s-a realizat cu sacrificiul progresului societăţii turce pe calea democraţiei liberale, în plan intern, şi al politicii de vecinătate a Turciei, pe plan extern. Răsplata geostrategică, aşteptată dar refuzată, în schimbul amintitelor sacrificii (cel puţin deocamdată) a fost integrarea în UE.
Indiferenţa, ipocrizia sau chiar ostilitatea cu care au fost tratate aspiraţiile europene ale Turciei au stricat echilibrul de tradiţie kemalistă între regimul politic intern şi orientarea politicii externe turceşti. Neputând scuza sau compensa stagnarea internă prin succese externe, "democraţia armată" a fost contestată în numele dreptului la libertatea credinţei.
Dezgheţul procesului democratic a fost impus chiar de islam, prin acţiunea politică a partidelor religioase. Garantarea laicităţii statului, nu de armată, ci de un Guvern civil de orientare ideologică musulmană a demonstrat că modernizarea nu este incompatibilă cu păstrarea sentimentului religios şi că musulman-democraţia este posibilă (pe linia convieţuirii interreligioase şi a separării între religie şi politică, practicate de islamul clasic).
Postkemalismul emergent a dus inevitabil la reconcilierea între identitatea geopolitică şi identitatea culturală. Turcia a redescoperit nevoia politicii de vecinătate şi relativa preeminenţă a acesteia faţă de acţiunea globală. Astfel, observăm o dublă piruetă turcă: cea care a dus de la secularismul militar la secularismul civil, apropiind Turcia pe planul valorilor de Occidentul euroatlantic, ca efect paradoxal al respingerii ei de acesta; cea care a întors politica externă a Turciei
cu faţa către Orient, ca efect normal al alienării impuse ei de amintitul Occident.
Spre deosebire de UE, Turcia a înţeles că impunerea influenţei sale în vecinătatea orientală nu se poate face decât în înţelegere cu Rusia. Trecerea de la confruntarea tactică la parteneriatul strategic cu Rusia, având ca scop sau măcar drept consecinţă stoparea expansiunii occidentale spre estul euroasiatic, este a treia piruetă turcă; urmare a primelor două.
Cu sprijinul Rusiei, Turcia poate contribui decisiv la soluţionarea diferendelor sale istorice cu Armenia, punând capăt totodată conflictului azero-armean, izolând şi în cele din urmă eliminând regimul autoritar al lui Mihail Shakashvili din Georgia şi realizând, în cele din urmă, în întreg Caucazul de Sud, spaţiul de securitate, cooperare, libertate economică şi neutralitate militară pe care UE s-a arătat incapabilă să îl inspire şi SUA nedoritoare să îl accepte.
Cu sprijinul Turciei, Rusia poate bloca orice iniţiativă euroatlantică în Marea Neagră, consolidând un condominiu asupra acestei regiuni din care parteneriatul estic imaginat de UE încearcă utopic să le elimine.
Împreună, Rusia şi Turcia pot scoate Iranul din izolarea internaţională actuală şi garanta stabilitatea Irakului, schimbând echilibrul geopolitic în zona Golfului, precum şi aduce Siria la o pace durabilă cu Israelul, determinând o dinamică nouă în Orientul Apropiat.
Dacă o asemenea evoluţie va fi confirmată, perdantul nu sunt SUA, care, sub Administraţia Obama, vor găsi un nou limbaj de dialog atât cu Rusia, cât şi cu Turcia, corespunzător noii viziuni asupra ţintelor şi rolului lor în lume. Perdantul este UE, care va rata relaţia cu principalii săi vecini estici în folosul unui pseudoparteneriat impus de o dreaptă europeană turcofobă şi de o dreaptă nord-est europeană rusofobă care trag în prăpastie atât dreapta rusofilă sud-vest europeană, cât mai ales stânga democrată europeană. Este necesar ca viitoarele alegeri europene să aducă schimbarea salvatoare a acestui curent.
