Planul Obama anticriză

Foarte multă lume aşteaptă ca întâlnirea “Grupului celor 20” de ţări în aprilie, la Londra, să conducă la măsuri decisive de reformă a reglementării sistemului financiar mondial, care să însănătoşească pieţele în mod durabil. În acest context, paşii noii administraţii americane contează enorm; ei urmează unor acţiuni iniţiate de fosta administraţie. În pofida acelor acţiuni situaţia s-a complicat, întrucât asanarea sistemului bancar nu a avut loc şi încrederea pe pieţe nu a revenit, ceea ce dovedeşte insuficienţa lor.

Criza economică este profundă, fiind rezultatul unei gândiri şi al unui mod de a face politică publică care nu au înţeles că pieţe ce funcţionează bine nu echivalează cu lipsa de reglementări şi că minusculizarea intervenţiei publice în economie poate deveni lesne contraproductivă. Sistemul de comandă a fost un eşec istoric, politic şi economic, dar şi pieţele pot eşua şi, de aceea, raţiunea concretizată prin acţiune publică nu trebuie să fie înlăturată. Măsurile anunţate acum de noul secretar al Trezorerie, Timothy Geithner, revin la ideea unei “izolări” a activelor toxice (aşa cum s-a făcut în Suedia şi în Japonia, cu ani în urmă), o extindere a garanţiilor acordate de stat şi un puternic stimul fiscal. Dar nesiguranţa este în continuare ubicuă, fiindcă volumul de active neperformante (sau care nu pot fi vândute) este copleşitor. De aici şi blocajul pe piaţa creditelor. În opinia mea, recesiunea va marca acest an, mai ales că s-a intrat într-o dinamică a cercurilor vicioase. Şi în Europa situaţia se deteriorează; UE nu avea cum să fie imună la un fenomen care, structural, îşi are originea în excesele apărute în sistemul financiar occidental – mă refer la puzderia de instrumente financiare derivate, care în loc se reducă riscurile le-au amplificat, la lipsa de transparenţă, la modele cantitative care nu au înţeles natura riscurilor sistemice, la conflicte de interese flagrante şi, trebuie spus, la lăcomia unora nestăvilită etc.  

Sistemele reale au inerţie considerabilă şi pot cunoaşte stări de “echilibru rău” (“bad equilibria”), din care se iese cu mare greutate şi costuri de durată. “Marea depresiune” (1929-1933) a fost un echilibru rău şi acea experienţă nenorocită a întărit convingerea lui Keynes, faimosul economist britanic, că intervenţia statului este necesară în asemenea circumstanţe. Dar nu pot fi estimate cu grad convenabil de aproximaţie efectele. În linii generale ştim care sunt izvoarele acestei crize, dar remediile nu sunt uşor de confecţionat. Ştim doar că “diavolul este în detalii”. Nu întâmplător ştiinţa economică a fost numită şi ca aducătoare de ştiri proaste (dismal science). Uneori, alegerea este între rău şi mai rău. Iar dacă dinamica este de înrăutăţire văzând cu ochii, opţiunile sunt cu atât mai dificile. Există stări ale sistemului economic când stimuli utilizaţi de guverne nu au eficacitate deoarece operatorii din piaţă preferă să stea în expectativă, doresc să-şi minimizeze pierderile prin evitarea asumării de noi riscuri. Şi aici mă refer la riscuri normale (nu de tip cazino). Economia de piaţă, inovaţia nu pot să funcţioneze fără asumarea de riscuri. Dar nesăbuinţa unora, în sistemul financiar şi în alte zone, a adus economia reală în genunchi.

Să sperăm că măsurile adoptate în SUA, mai ales, şi Europa vor stopa declinul economic. În timp, pieţele se vor dezgheţa. Din păcate, nu este clar când se va întâmpla aceasta. Foarte mult depinde de reîntoarcerea încrederii pe pieţe, de eficacitatea măsurilor întreprinse de administraţia Obama. Trăim într-o perioadă de mare incertitudine.