Poate fi consolidarea fiscală contra-ciclică?

Ţările nou intrate în Uniune (NMSs), cu excepţia Ungariei, nu au încă datorii publice mari. Dar deficitele bugetare au crescut pu­ternic o dată cu criza. Probleme din economia privată au fost transfe­rate bugetului public prin încasări bugetare diminuate şi nu numai (drept este că şi statul are arierate faţă de firme). Are temei să existe preocupare faţă de o incapacitate a politicilor publice de a combate contracţia economică din economia privată; întrucât dezirabil este ca politicile fiscale să nu fie pro-ciclice într-o perioadă de criză economică. Dar există de asemenea riscul să fie subestimată natura contracţiei economiei în nu puţine dintre aceste ţări. Fiindcă, în largă măsură, această contracţie era inevitabilă, având în vedere ani de alocare mai puţin bună a resurselor (cu investiţii masive făcute în sectoare de "non-tradeables", care nu produc pentru export şi care pot concura importul). Astfel, unele încasări bugetare au avut caracter vremelnic şi au ascuns deficite structurale conside­ra­bile – aşa cum s-a întâmplat în ţările baltice, România (şi mult mai puţin în Cehia, Slovacia sau Polonia). Altfel spus, este posibil ca această criză să implice o pierdere permanentă de producţie şi o scădere a ratei de creştere econo­mică potenţială. Asemenea ipoteze sunt de ceva timp în atenţia cer­ce­tătorilor (vezi şi studiul "Whither economic growth in Central and Eastern Eu­ro­pe"/"În­cotro creşterea economică în Europa Centrală şi de Răsărit", Bruegel, 2010).

Dilema pentru politica econo­mică este mare. Pe de o parte, este de dorit ca politica economică să nu fie pro-ciclică în timpul recesiunii. Pe de altă parte, dacă deficite fiscale având o origine structurală sunt mari este aproape imposibil de a întârzia consolidarea fiscală, mai ales în conjunctura internaţională actuală. Chiar dacă simplificăm mult lu­crurile este util să menţionăm o regulă cheie în judecarea suste­nabilităţii fiscale: când deficitul primar al bugetului (deci care nu in­clude serviciul datoriei) este supe­-rior diferenţei dintre creşterea PIB-ului şi rata dobânzii (la care se finanţează deficitul) datoria publică derapează – ceea ce poate duce o ţară în insolvenţă. Ani de-a rândul ţările nou intrate în UE au avut rate de creştere economică înalte şi aceasta a menţinut datoriile publice la niveluri scăzute. Dar acum s-a modificat radical contextul. Dacă ratele de creştere ale PIB-ului vor fi mult diminuate şi, în plus, costurile de finanţare cresc, problema mărimii deficitului bugetar devine obsedantă. Cum să ieşi din această dilemă?

Aşa cum a subliniat deseori, fondurile structurale şi de coeziune sunt cheia evitării unei pro-ciclicităţi a politicii bugetare şi a evitării unor cercuri vicioase, care pot conduce la stagnare economică. De pildă, în România, serviciul datoriei publice a crescut de la 0,8% din PIB în 2008 la 1,2% în 2009 şi la un probabil 1,6% în acest an. În acelaşi timp datoria publică a crescut de la 22% din PIB la finele lui 2008 la probabil 35% în 2010. România are un nivel foarte scăzut al încasărilor bugetare, ceea ce complică efortul de consolidare fiscală (circa 30% din PIB, faţă de o medie de 38%-40% în alte ţări nou intrate în UE). Creşterea datoriei pe termen scurt este şi ea un factor agravant. Este de subliniat şi că deficitul structu­ral a fost eva­luat în 2008 la peste 5% din PIB, iar perspectiva creşterii economice este mult înrăutăţită.

Aceasta fiind situaţia este de constatat că programele de ajustare convenite cu UE, FMI şi Banca Mondială, la noi şi în alte ţări din UE, au neglijat importanţa strategică a absorbţiei fondurilor structurale într-o perioadă de recesiune, când s-a pus problema consolidării fiscale.