Poemul mămăligii

Am fost tentat, ca mulţi confraţi de condei gazetăresc, să scriu azi despre parastasul de un an de la realegerea, asasină pentru ţară, a lui Traian Băsescu. Azi dimineaţă (e luni) băteau clopotele din turlele bisericilor de pe Valea Cricovului, gârla sărată din marginea satului. A moarte sau a sărbătoare? Pe ceaţa de afară e greu de desluşit sunetul care se lasă ba astupat, ba rarefiat şi desfăcut în şuviţe. Unii m-au certat că scriu prea des, nemeritat de des, despre preşedintele ţării. Alţii că ar trebui să-l altoiesc întruna cu toporul cuvintelor, singura şansă, în fapt inutilă, de a ne mai răcori, în vremuri de nemernică şarlatanie. Voi scrie, în consecinţă, despre mămăligă.

M-a îndemnat amintirea, retrezită brusc, a mirosului de mălai dintr-o moară ţărănească pe care o vizitasem copil, de mâna bunicii. Amintirile, ca nişte dromaderi rătăciţi în deşertul memoriei, refuză uneori să moară. Şi atunci viaţa noastră se lungeşte nesperat îndărăt, populată cu trăiri peste care se aşezase ţărâna. Moara, cu roţi dinţate şi pietre şi curele, uruie. O bătrânică, asemenea bunicii mele acum o veşnicie, strânge migălos, cu lopeţica mâinii ei uscate, ultimul praf de mălai de pe fundul unui tron de lemn. Sus au fost turnate, cărate cu spinarea pe o scară întunecată, câteva duble de porumb nou. Porumbul nou este auriu şi face o mămăligă aurie. Mălaiul, pulverizat de maşinăria care nu conteneşte să se zmucească din toate încheieturile, se depune pe sprâncene, pe haine. Genele mele clipesc albe. Miroase a proaspăt. Pânzele păianjenilor din tavan, vechi şi ele, închipuie o halucinantă butaforie, ca o chiciură iarna. Moara, situată la capătul unei uliţe, stă sub două păduri.

Îmi amintesc tuciul lui Brâncuşi din atelierul lui parizian, azi plantat cu fast lângă Centrul Cultural Pompidou. Genialul sculptor îşi primea oaspeţii de soi făcându-le, cu mâna lui, acolo în cosmopolita metropolă franceză, mămăligi ca în Hobiţa natală din Gorj. Era un suprem omagiu. Era o formă aleasă de ospitalitate. Brâncuşi nu s-a jenat de mămăliga de acasă pe care a promovat-o, lângă măiastrele lui păsări, în miezul celei mai sclivisite şi sclifosite lumi. Păcat că americanii, de unde a plecat să cuprindă meridianele porumbul, n-au habar ce-i mămăliga. Izbânda lor culinară, bazată pe Zea mays, este bietul popcorn. Nu poţi să le ai pe toate. Şi democraţie şi bombă atomică şi să ştii să faci mămăligă. Italienii din Umbria mai nimeresc ceva asemănător, care se cheamă polenta, dar care, am gustat-o, e departe de mămăliga mestecată în tuci de bunica şi tăiată cu aţa.

Colega mea Gabriela Antoniu, născută pe undeva prin Lunca Dunării, mă confirmă spunând că bunica ei taie şi azi mămăliga cu o aţă subţire şi tare pe care n-o schimbă niciodată, o ţine atârnată într-un cui. Uneori i-o luăm şi bătrâna, se amuză ziarista, se supără foc. Cum să-i schimbăm aţa ei de mămăligă? E ca şi cum ai umbla într-un ritual, deformându-l. Miroase a mălai nou în bătrâna moară din satul Tisa, comuna Sângeru, un miros pe care nu-l poate egala nici o sofisticată mirodenie. Ce mi-a venit cu mersul la moară? Nu ştiu. Am fost colindat, în prag de decembrie, de o amintire. M-am enervat apoi constatând că în raftul meu din bucătărie stau mereu pungi cu mălai unguresc sau bulgăresc sau... grişat şi ambalat pompos. Am cules câteva căruţe de porumb în această toamnă, iar bătătura mea a fost luminată, câteva zile şi nopţi, de astrul auriu al ştiuleţilor deşertaţi lângă magazie.

Am căutat în numeroase magazine o sită, înfruntând nedumerirea vânzătoarelor care mă ştiu scriitor de la Bucureşti. Sită? Ce faceţi cu ea? Cern mălai, ce aş putea face altceva? Nu ţinem că nu se mai caută. Avem mălai grişat. Nu vreţi? Nu. Am găsit până la urmă într-un magazin izolat din satul Mireş. Sunt în pragul de a-mi confecţiona prima mămăligă din mălaiul meu după ani şi ani. Sunt emoţionat şi mă mişc febril. Televizorul îmi comunică din odaia alăturată că se va scumpi pâinea. Importăm. Nu mă afectează. Nu mă omor după pâine. E bizar însă că “grânarul Europei” cumpără grâu. Fac pariu că iar e o şmecherie. Samsarii, majoritatea portocalii, au cumpărat şi stocat grâul, l-au luat pe nimic de la producători, şi pregătesc din nou marile tunuri. Dar iar mă întorc la Băsescu, la doctoratele în hoţie pe care le are el şi le au toţi ai lui, la camarila de nemernici care au jefuit şi vor jefui încă, mai nemilos ca fanarioţii, ţara şi n-am chef.

Visez să scriu şi chiar voi scrie un poem al mămăligii. Bunicul dinspre mama, tata Mihai, îi zicea mămăliguţă şi era evident că o alintă. Creangă, crenguţă, mămăligă, mămăliguţă, îl îngânam eu. Mulţi mă ceartă că scriu adesea despre Băsescu. Alţii mă ceartă că nu scriu destul despre cel care a reuşit, mai tare decât ciuma sau războiul mondial, să omoare România. Uite că acum nu vreau să scriu.

Trag speranţa că nefericita lui onomastică nu va vicia şi aerul ascunsei mori ţărăneşti unde mălaiul nou miroase încă a proaspăt, iar ţăranii, câţiva dintre ei, n-au uitat drumul mămăligii de acasă. Brâncuşi, cel mai scump sculptor al lumii, a mestecat-o cu făcăleţul, aureolat de rasatul său orgoliu, în inima Parisului. Nu s-a temut că i se va spune mămăligar. Mămăligar ca Brâncuşi? ĺsta da titlu de nobleţe.