Politica împotriva României

– invocarea fără temei a machiavelismului –

În lucrarea sa fundamentală “Principele”, Niccolo Machiavelli (1469-1527) foloseşte un titlu de capitol pentru a spune răspicat: “Poporul e mai înţelept şi mai constant decât un principe”, pentru că “un popor care este bine organizat prin intermediul legilor va fi stabil, prudent şi mulţumit, pe când un principe rupt de legi va fi ingrat, instabil şi imprudent”.

Scopul scuză mijloacele este o interpretare adeseori abuzivă a lui Machiavelli. Într-adevăr, cine urmăreşte un scop trebuie să dorească şi mijloacele pentru a-l atinge. Machiavelli pune în epicentrul politicii tehnica pură a puterii, însă obiectul ei este arta guvernării, conservarea şi întărirea statului ca un organism dotat cu o viaţă proprie. Virtutea esenţială a politicii este coerenţa cu scopurile şi evaluarea realistă a forţelor prezente în desfăşurarea evenimentelor. Setea de putere, admiraţia pentru succes, indiferenţa faţă de calitatea morală a mijloacelor, toate sunt subordonate la Machiavelli convingerii că unitatea naţională va întări puterea naţiunii. La urma urmelor e vorba de un ideal, iar nu de o ambiţie bolnavă de putere personală. În esenţa sa, machiavelismul este politica devotată statului.

Încercarea de a disculpa derapajele actualei conduceri politice a ţării – al cărei şef este preşedintele Traian Băsescu – prin asocierea cu modalitatea machiavelică de realizare a politicii este incorectă, iar atribuirea de merite contrastează grav cu realitatea. La noi, politica e împotriva României. Rapacitatea politică este tot mai strâns împletită cu rapacitatea pură. Cu cât eşti mai hrăpăreţ, cu atât mai bine acceptat în jocul politic.

Sub ochii noştri, afirmaţiile solemne ale liderilor politici se transformă în contrariul lor. Guvernul, construit sub semnul “responsabilităţii”, e iresponsabil atacându-i de-a valma pe oamenii cei mai respectaţi de români (profesori, medici, artişti, cercetători). Promisiunea de reformă a clasei politice se dovedeşte exact contrariul prin sforării în interes personal şi reşaparea în guvern a unor oameni implicaţi în nepermise afaceri de stat, precum episodul Gabriel Oprea – Virgil Ardelean. Angajamentul esenţial al premierului Emil Boc de a conduce un guvern al stăpânirii efectelor dureroase ale crizei nici măcar nu mai discută despre ceea ce vedem cu toţii zi de zi: o economie în derivă. Cele 9 procente ale deprecierii leului faţă de euro în numai zece zile înseamnă practic o scădere cu 6 procente a puterii de cumpărare a românilor. Nu guvernul acesta are vina directă pentru lipsa de producţie naţională, cel puţin agricolă, dacă nu şi industrială a României, deşi mulţi dintre miniştrii de azi au fost şi în guverne anterioare. Vina evidentă a acestui guvern este lăsarea de izbelişte, cel puţin până în prezent, a unui plan coerent de măsuri anticriză. Relele crize economice de la sine nu se rezolvă, ci se adâncesc. Conducerea politică de azi a ţării se identifică tot mai clar nu ca o alternativă, ci ca absenţa alternativei în faţa răului.