Popor orfan de monumente

Într-o lume haotică, debusolată, care şi-a pierdut reţetele elementare de supravieţuire (fizică, nicidecum culturală, acestea ieşind din uz) gestul profesorului Eduard Apetrei de a ridica un monument în curtea Spitalului Fundeni pare cel puţin straniu. Un monument? “Omagierea înaintaşilor – citez mottoul unui exhaustiv memoriu justificativ semnat de eminentul cardiolog – înseamnă până la un punct reconsiderarea noastră ca oameni”.

Pe cine cinsteşte, printr-un bust semnat de tânărul sculptor Adrian Ilfoveanu şi care de ieri şi-a ocupat locul în curtea Spitalului Fundeni, grupul de cadre medicale care, la iniţiativa profesorului Apetrei, au cotizat din buzunarul propriu la realizarea acestei lucrări? Institutul inimii de la Fundeni (îi zic astfel în formulă abreviată fiindcă el e un conglomerat de secţii, subsecţii, clinici, laboratoare, toate dedicate motorului care ne bate în piept) poartă numele Constantin C. Iliescu. Puţini ştiu cine a fost profesorul C.C. Iliescu, într-o ţară din ce în ce mai puţin interesată de valorile ei. Ne-o reaminteşte iniţiatorul plantării acestui monument. A fost primul profesor de cardiologie din România.

El a creat această specialitate, ca şi învăţământul de cardiologie. A studiat în clinica şi laboratoarele University College Hospital din Londra (după o ucenicie prin toate spitalele mari româneşti), sub directa îndrumare a lui Thomas Lewis, unul dintre cei mai cunoscuţi cardiologi din acea vreme. Renunţă în 1923 la o strălucită carieră universitară în Anglia pentru a se întoarce în ţara natală. Renunţă la oferte generoase din mai multe ţări ale lumii şi rămâne doar cu prestigiul internaţional la care concură nu doar numeroasele lucrări ştiinţifice publicate, ci şi cooptarea în Societatea Regală de Medicină din Londra. Ce face în România? Enorm. Una dintre cele mai importante realizări este înfiinţarea instituţiei ASCAR (ASistenţa CARdiacilor), unică în lume la acea vreme.

Tot C.C. Iliescu pune bazele conceptului de cardiologie preventivă şi lucrează la dezvoltarea unei reţele de cardiologie în toată ţara. Profesorul Apetrei trage o tuşă de ironie amară spunând că, încercând agregarea acestei iniţiative, unii confraţi, chiar din Spitalul Fundeni, l-au întrebat “dar cine a mai fost şi acest C.C. Iliescu”? De ce să dăm bani pentru a-i face monument? Furaţi de toate cele ale vieţii, unii îşi lasă viaţa orfană de suportul ei spiritual şi sufletesc. Trăim într-o ţară în care regimurile succesive au dărâmat monumente. Comuniştii, pe cele ale “burghezo moşierimii”, capitaliştii de după ’89, pe cele ale bolşevicilor, toţi uitând ca, înaintea demolării, să pună altceva în loc. Aşa se face că avem cea mai săracă, din Europa, capitală în materie de monumente. Uneori, în cazurile fericite, când statuile şi monumentele n-au ajuns la fier vechi, au fost reconvertite şi rebotezate.

Din bustul lui Stalin, asezonat cu o pălărie, a ieşit bustul lui I. L.Caragiale din faţa Teatrului Naţional. Din Soldatul Sovietic, pe Kiseleff, a ieşit un poet gânditor, persanul Omar Khayyam. Se poate şi aşa. Mai greu a fost  cu statuia lui Tonitza din Vălenii de Munte care a zăcut în bălării, în spatele Casei de cultură, până când edilii oraşului reşedinţei lui Iorga şi al vieţii lui Miron Radu Paraschivescu au comis gestul salutar de a o repune în lumină. Filosofia dispreţului grobian, comprimată în vorbe gen “ce ne trebuie nouă prostiile astea?”, are susţinători înalţi şi prozeliţi pe măsură. Să ne mirăm că şeful statului, care se dă toată ziua pe cer cu elicopterul, îşi invită confratele sirian nu să vadă tripticul brâncuşian de la Târgu-Jiu, lucrări unice ale celui mai mare şi cunoscut sculptor modern al lumii, ci la cârciumă? Să ne mirăm că din parcuri sunt azvârlite busturi pentru a face loc teraselor cu mici şi cafenelelor?

Bustul ridicat, pe cheltuiala câtorva medici, la Fundeni, în memoria şi spre cinstirea unui înaintaş, decan, academician, făuritor de şcoală, este rar azi, dacă nu singular. Cu atât mai mult merită salutat. Când începem să ne uităm valorile  culturale, ştiinţifice, politice chiar, făuritoare de mari momente ale istoriei naţionale  începem să ne uităm pe noi, să nu mai ştim cum ne cheamă, de unde venim, dacă mai venim de undeva şi nu suntem cumva de neunde, fii, nepoţi şi strănepoţi ai neantului.