x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Posterul Hagi

Posterul Hagi

de Marian Nazat    |    07 Apr 2011   •   19:52

Din mândra Turcie, acolo unde a cu­nos­cut cândva iubirea fanatică şi desfrânată a microbiştilor, inegalabilul Hagi s-a înapoiat... poster. O poză uri­a­şă lipită pe pereţii unei camere de suporter atins de nebunie. Un afiş şi atât, venerat cu scrântită sfinţenie de spahiii posedaţi de demonul ido­latriei. Adică mult trecut şi ioc pre­zent. Ce mai tura-vura, "Maradona din Carpaţi" e azi, pe malurile Bos­fo­ru­lui, o hârtie patinată de vreme. Dacă l-ar fi citit pe Nietzsche, "Ma­chedonul" putea evita ultima înfrângere, fiindcă "Cine se întoarce la ori­gi­ni găseşte originile schimbate". Dar cine să-i spună, cine să-l lămurească, în lumea asta surpată implacabil de in­­te­rese şi profit?! Era cazul să ştie, im­­pru­dentul, că turcii aşteptau un an­­trenor care să reînvie gloria de al­tă­dată a Galatasarayului, şi nu fo­to­gra­fia fotbalistului genial de ieri. Şi, ca-ntotdeauna, posterele nici nu joa­că, nici nu antrenează. Ţin doar pe loc o amintire, îi eternizează ne­miş­ca­rea, nefiinţa. Lângă acel carton uşor de­co­lorat, eroul îşi pierde stră­lu­ci­rea, împrumută trăsăturile noastre, ale neînsemnaţilor. Decade. Se ba­na­li­zează într-atât, încât îl înghite de­şertul comun. Încărunţeşte, creşte în pântece, privirea i se domoleşte, îl ia în derâdere viaţa cea stricătoare. Ido­lul devine muritor de rând, şi praful se aşterne peste memoria colectivă. E greu, dacă nu imposibil, să menţii pa­sul cu un poster, să-l cari în spate fără să te sleiască de puteri şi să te stri­vească. Păcat că Gică n-a în­vă­ţat ni­m­ic din modestia lui Pelé (mai pu­ţin declaraţiile aproape comice!), îm­pă­cat cu statutul de statuie vie. O sta­tu­ie plimbată pretutindeni din raţiuni de marketing sportiv sau fi­nan­ci­ar. Ori din eşecurile ră­su­nă­toa­re ale clov­nului argentinian, incapabil să pri­ceapă că pentru a pregăti o echipă nu-i suficient să te numeşti... Ma­ra­dona. Sau să fii biserică... Cineva ar tre­bui să-l sfătuiască să se oprească să-şi mai ciobească de bunăvoie ima­gi­nea la care a trudit îndestul în cram­poa­ne. Să-l trezească la realitate şi să-l îndepărteze de banca ruinătoare. Nici Dobrin n-a reuşit să ajungă un teh­nician pe potriva jucătorului scli­pi­­tor, nici Dumitrache, nici Jairzinho, nici Garrincha şi alţii ca ei. Harul lor s-a terminat o dată cu jocul. Con­stăn­ţeanul, adulat ca nimeni altcineva în România, şi-a prelungit magia şi dincolo de maidanele natale. A fas­ci­nat oriunde l-au obligat contractele, aju­tat de un talent adesea orbitor. Ate­rizat în Ţara Baclavalei, başkanii l-au primit ca pe un fiu al norocului, răs­făţându-l ca niciunde. Iar el le-a răs­puns pe măsură, aducându-le în vi­trină trofee altfel nevisate, bani şi fai­mă internaţională. Când l-au chemat să îmbrace treningul de coach, şefii Galatei s-au lăsat pradă nos­talgiei, emoţiei retrezite de ferme­cătorul decar venit din Dobrogea ve­ci­nă cu aceeaşi Mare Neagră. S-au pă­călit, şi nu o singură dată. Au făcut-o de două ori, semn că inima osmanlâilor o ia razna la auzul scandării "Agi, Agi!". Refuzând să-şi uite trecutul în şort şi tricou, "Regele" şi-a în­chi­puit că e suficient să-şi atârne pos­terul propriu în vestiarul hakanilor şi kürtuluşilor. S-a înşelat amarnic şi acum plăteşte pentru sentimentalismul exagerat şi, poate, pentru as­cul­tarea naivă a unor impresari voraci, lip­siţi de scrupule şi delicateţe. Căci mi se pare  dovadă de cinism şi pre­fă­că­torie linguşeala cu care e înconju­rat ex-selecţionerul ghinionului, că­ruia i se repetă otrăvit că are croială de trainer. Nu, nici pomeneală, mă­re­ţia lui s-a isprăvit în noaptea aceea me­morabilă, pe arena "Naţional", în la­crimile sfârşitului de carieră. Şi ce ca­rieră fabuloasă!

Oricum, la despărţire, turcii s-au vă­dit mai duioşi decât românii, împachetându-l nu în înjurături şi jigniri, ci într-un banner imens. Iar nu arar afişul înlocuieşte icoana, şi la petecul de celuloză se închină fun­da­men­ta­liş­tii fotbalului artă. În definitiv, o alun­gare elegantă, pansată şi pretextată metaforic. Ghilotina otomană a co­borât lent, înfăşurată în catifeaua pre­ţuirii retrospective, însă tot deca­pi­tare înseamnă. Cuvintele au, uneori, darul de a ascunde adevărul ori de a-l strunji sub false unghiuri. Surprinzător, urmaşii bragagiilor şi hal­vi­ţarilor ne-au oferit o tulburătoare şi pil­duitoare lecţie de candoare a furiei, stră­ină nouă, ghiolbanilor de Dâmbo­vi­ţa. Aşadar, rămâi poster, Gică, eli­be­­­­rează-te de obsesia antrenoratului! Goneşte-o nezăbavnic, deoarece există viaţă şi dincolo de gazon.

×