x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Poveşti de iubire târzie

Poveşti de iubire târzie

de Marian Nazat    |    07 Aug 2009   •   00:00
Poveşti de iubire târzie
Sursa foto: Cristian Marcu/

"Nu mă mai aştepta. Am plecat definitiv în Italia". Atât scria pe  biletul găsit pe cuier de soţul părăsit pe furiş. Fără un semn de mirare, fără remuşcări şi tânguiri. Gestul i se păruse aşa de firesc fugarei, că nu mai simţise nevoia altor explicaţii. O căsnicie de vreo 20 de ani încăpuse sec pe o bucăţică de hârtie în numai câteva cuvinte. Despărţirile se petrec rapid şi n-au nevoie de o întreagă inflorescenţă de fraze şi propoziţii. Altcumva decât la începutul iubirii, când îndrăgostiţii prăpădesc vorbe cu nemiluita.

Neînsufleţite de silabe şi exclamaţii, împreunările dintre oameni n-ar fi cu nimic deosebite de coiturile celorlalte animale. Doar nişte opintiri trupeşti şi o înfiorare traversând şira spinării, nimic altceva. Un ritual de perpetuare a speciei. Femeia care lăsase biletul cu pricina îşi regăsise, după două decenii, prima dra­goste şi cu asta basta. Restul e psih­analiză şi partaj judiciar. Avusese nevoie de atâţia ani doar ca să-şi dea seama că trăise de fapt lipsa bărbatului dintâi. Experimentase lângă alt bărbat tocmai absenţa ăluilalt. Şi golul din sufletul ei nu-l umpluseră nici măcar copiii, zămisliţi, probabil, din acelaşi dor de celălalt. Regăsirea iubitului de început, întâmplătoare ca orice şaradă ticluită de destin, a alungat-o dintr-o viaţă searbădă şi dusu-s-a, hotărâtă să se scuture definitiv de un trecut anost. Iubirea a scos-o din propria-i blazare, din minciuna care o ucisese treptat, convinsă că timpul mai are încă răbdare cu ea şi-i poate întoarce înzecit chinuitoarea aşteptare. Căci, o clipă de iubire anulează chiar şi o aşteptare de-o viaţă! În egoismul iubirii recuperate, soţul n-a contat câtuşi de puţin, de parcă n-a existat vreodată. Iubirea e amnezie pură şi erezie.

Într-o altă poveste, un bărbat tomnatic şi-a abandonat rosturile din străinătate şi s-a întors la iubita din adolescenţă, pentru a o găti în rochie de mireasă. Acolo, printre străini, exersase zilnic uitarea, sau cel puţin aşa crezuse. Nu-i fusese deloc comod să se inventeze în alt hotar de limbă şi-n alt contur socio-cultural. Trăsese cu dinţii, îndârjit şi determinat, să le arate ălora că e mai bun ca ei, şi-n cele din urmă răzbise. Lupta asta cu el însuşi îl ajutase să se ignore pe sine, să se verse alăturea. Odată sfârşit turnirul pentru supravieţuirea în afara sa, individul dezrădăcinat se descoperi gol pe dinlăuntru. Nefericit şi singur în familia de care îl legau amintiri obişnuite şi uscate, de prisos. Încetase să mai trăiască, se pomise pretimpuriu.  

Altundeva, foştii iubiţi din facultate, se­pa­raţi de prejudecăţile ideologice ale vre­mii împurpurate ipocrit au decis, la o ju­mătate de secol, să-şi adune la­ol­altă re­gretele purtate de fiecare în compromi­su­rile consfinţite la starea civilă. Să săr­bă­torească, clipă de clipă, o împreunare in­terzisă odată. Când el era no­men­claturist de perspectivă, iar ea,  nepoată de bur­ghez scăpătat. Să răzbune un amor amânat şi visat neîntrerupt în nopţile de tris­teţi desperecheate şi suspinate. Să îmblânzească, în tandreţea îm­bră­ţi­şă­ri­lor coapte, viforul apusului în etate. Să-şi recompună existenţele neîmpăcate cu despărţirea, să se restituie lor înşile.

Desigur, poveştile sunt nenumărate, noi şi vechi, fiindcă oamenii s-au născut iubind şi suferind din cauza asta. Tinereţea, de care n-am fost conştient niciodată, m-a împiedicat să le văd sau să le cercetez cu de-amănuntul. Prins în cleş­tele devenirii, nu eşti deloc interesat de vârtejurile dimprejurul tău, îţi ajungi ţie însuţi. Iar cei de-o seamă cu tine sunt şi ei asemenea ţie, împărtăşesc aceleaşi năzuinţe şi frământări. Spre mijlocul vie­ţii, oamenii se apucă să dezerteze din vie­ţile lor ştiute, din cotidianul încartiruit. Îi nelinişteşte curgerea orelor şi, de spaima finalului ratat, îşi răscumpără pe cont pro­priu dreptul la fericire. Pentru că, la 50 de ani, ştii sigur ceva: ce nu este fericirea! Ăi mici s-au ridicat îndeajuns să zboa­re neînsoţiţi, carierele profesio­nale sunt la final şi, tardiv, afli că ele nu în­lo­cu­iesc iubirea. Şi, oricum, nu valo­rează mare lucru. Omul se retrage în pa­radisul părelnic nepermis, la dragostea în­chi­pu­it­ă, sperând să repare lucrarea ursitoa­re­lor puse pe şotii. Când nu mai ai ce pierde pe plan social, te încredinţezi inimii înfiorate şi de aici puzderia de permutări extraconjugale, de evadări în mirajul amorului. Bătrâneţea e necruţătoare, nu are milă de nimeni, judecă rece şi crud. Cine n-a iubit şi n-a fost iubit până atunci e condamnat pe veci la neiubire!

Tânjim să fim de-a pururi tineri, frumoşi şi răsfăţaţi. Vrem ca emoţia să ne petreacă oriunde, să ne trezească sufletul deja amorţit în laţul monotoniei. De aceea, e o crimă să refuzi partenerului de jug domestic porţia de fericire, ori ţie însuţi! Zilele ne sunt pe sfârşite, în curând vom preda gestiunea şi e posibil să fim pe minus! Poveştile de iubire târzie sunt chiar luminile amurgului, aureola care umanizează moartea din noi şi de lângă noi. Setea de absolut a fiinţei umane, dorinţa ei de nemurire.

×
Subiecte în articol: editorial