Praguri, trepte, bariere

Glasul solemn, de mare preot al culturii, al lui Iosif Sava, m-a trecut pragul Beethoven. În muzică, o seamă de înnoiri, unele radicale, ajung să-i despartă până şi pe cei mai loiali abonaţi ai filarmonicii. Se spune că muzica lui Wagner ar întâmpina la unii melomani o rezistenţă în percepţie genetică.

Praguri, trepte, bariere există în toate activităţile minţii şi chiar în meşteşuguri. Un constructor de case din lemn, unde cuiele, ciocanul şi ferăstrăul fac meseria, mi-a spus că fiu-său era prost la bătut cuie. Nu-l duce mâna, a zis meşterul, cu aceeaşi resemnare blajină cu care alţi taţi zic de copiii lor că nu-i duce capul.

În fiecare duminică dimineaţa, Iosif Sava oficia la radio o emisiune de desluşire a frumuseţilor din muzica mare. Vorbea de culmi, de capodopere, de titani, de inspiraţie, de tainele creaţiei. Numai cuvinte, care fermentau creierul plin de frustrări ale unui băiat din mahala. Mi-a rămas pentru totdeauna în memorie o cugetare a lui Sava: În muzică, plăcerea se cucereşte.

O cucerire înseamnă redute, duşmani, mijloace de luptă. Adolescenţa mea împrumuta, în treburile spiritului, din dic-ţionarul filmelor sovietice de război care se proiectau sâmbăta seara în curtea şcolii, pe un ecran improvizat. Pe un perete proaspăt văruit. Sâmbăta, după film, adormeam cucerind alături de Armata Roşie oraşele nemţeşti, iar duminica la orele unsprezece, alături de Iosif Sava, simfoniile lui Beethoven. Şi într-o bună zi am trecut primul prag. Tot cea ce până atunci fusese o aglomerare de sunete şi de bubuituri de tobe fără nici o noimă a devenit muzică. La terminarea emisiunii, dirijam, singur în casă, ca să nu mă vadă mama şi să mă întrebe ce am păţit, primele măsuri din Simfonia a V-a "A destinului".

Foarte mulţi oameni nu trec pragul

în înţelegerea tehnologiei digitale. Cu ochii minţii, poţi realiza funcţionarea unui motor de automobil, dar nu şi procesele dintr-un computer. Un profesor de la facultatea de Electrotehnică a Politehnicii spunea că, după o viaţă la catedră, tot ce ştia el mai bine despre curentul electric era că atunci când umbla la întrerupător se aprindea şi se stingea becul.

Sărăcia are nenumărate praguri ale înţelegerii. Un pensionar, care nu avea dimensiunea miliardului de euro, se întreba cam cât putea să cheltuiască pe lună un om ca Dinu Patriciu? Pragurile vieţii bătrânului fuseseră chenzina şi lichidarea de la sfârşitul lunii, pensia, costul pâinii, întreţinerea, banii de o bere ascunşi de ochii nevestei, uneori şi un pui la grătar. Având aceste bariere mentale, omul gândea că Dinu Patriciu n-avea cum să cheltuiască infinit mai mult decât el lunar. Că doar om era şi nu mânca zece pâini. Eu cred, zicea pensionarul clipind cu şiretenie de edificat din ochi, că ăştia care înoată în bani risipesc vreo douăzeci de milioane de lei din ăia vechi numai la restaurante.

Şi în materie de cheltuială la restaurant gândirea bătrânului se poticnea la un prag: preţul unui prânz la o cârciumă ieftină de  cartier.

Nu poţi să-ţi imaginezi ce nu cunoşti.

Şi un trai mai bun, ca să ţi-l închipui, trebuie să-l fi văzut, gustat, mirosit şi un pic şi trăit. Ce înţeles poate să aibă îndemnul "să trăim bine!". Un înţeles atât de diferit, de la un om la altul, încât puteam afirma, fără teama că greşim, că nici unul. Un nesfârşit de înţelesuri şi nici unul anume.