Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Sunt în România, în companii de stat ori private, numeroşi manageri a căror carte de vizită este performanţa. Şi sunt, totodată, specialişti ori simpli lucrători ale căror vocaţie, pasiune şi pricepere îi plasează în categoria celor care produc lucruri bine făcute. De ce, atunci, într-o ţară cu astfel de valori umane, veniturile sunt neîndestulătoare iar PIB-ul e modest? Nici n-ar putea fi altfel atât timp cât, în materie de muncă şi de producţie, o mare parte a societăţii sfidează calitatea; şi cât timp competiţia e o pasăre rară. Mai multă bunăstare în această ţară nu are cum să vină decât de la un PIB cu o structură nouă, încorporând valori adăugate care să exprime competitivitate, profit, orientare spre piaţă. Un plus de valoare adăugată, care să aducă mai multă bunăstare, n-avem de ce să-l aşteptăm de la acele companii, ce nu-s deloc puţine, ce-şi permit luxul să oblige populaţia şi societăţile comerciale competitive să le accepte indolenţa, nepriceperea şi risipa.
Cum s-a ajuns aici? Să judecăm. Numeroase cauze sunt de ordin structural. Sistemul nostru de pieţe libere, de producţie şi de consum, nu e încă rodat. Şi nici nu şi-a format încă toate reflexele necesare unei bune funcţionări. Mai departe, accelerarea tuturor motoarelor reformei structurale, în consens deplin cu legităţile economice, întârzie mult prea mult. Iar multe dintre experienţele de până acum – acele experienţe în care motoarele restructurării au fost turate superficial iar legile economice au fost încălcate deliberat, de teamă ca şocul reformelor să nu fie prea dur – au eşuat. Şi mai e o cauză, esenţială şi ea, legată de pregătirea şi de educarea forţei de muncă: în societatea noastră nu există încă o masă critică a oamenilor potriviţi la locurile potrivite. În acelaşi timp, într-o ţară în care puţini oameni muncesc, s-a restrâns şi masa salariaţilor plătitori de impozite.
O problemă greu de rezolvat este schimbarea dramatică a raportului dintre pensionari şi masa de salariaţi din a căror contribuţii sunt plătite pensiile. în 1990, numărul pensionarilor din sistemul asigurărilor sociale de stat era 2,4 milioane. În schimb, numărul salariaţilor contribuabili depăşea 8 milioane. În prezent, raportul s-a inversat: numărul pensionarilor este de aproape 6 milioane. Numărul contribuabililor salariaţi a scăzut însă la 4,3 milioane. Din acest motiv, contribuţia pentru asigurări sociale a tot urcat, fără a salva însă în totalitate sistemul asigurărilor sociale. Această cotă, în creştere, îi împovărează pe cei care produc. Asta şi pentru că încasările de impozite, din partea celeilalte părţi a populaţiei ocupate, care lucrează în economia necontabilizată sau ocazional, pe unde apucă, sunt extrem de mici sau inexistente.
Indicatorii statistici nu ne ajută să calculăm cu exactitate câţi români trăiesc încă în sala de aşteptare. Despărţirea apelor în societatea românească e lucrul cel mai grav: un şuvoi curgător, învăţând să caute reuşita, succesul în profesie, în meşteşuguri, în afaceri, lângă o masă încă prea mare care mai aşteaptă "să i se dea” bani, "să i se facă” loc pe piaţa muncii, deşi nu-i deloc uşor în România de astăzi să găseşti oameni potriviţi pentru multe dintre muncile potrivite. Măsura care ne apropie de adevăr, în faţa unui tablou cu multe interferenţe şi adeseori cu lumini difuze ori cu umbre, o constituie starea confuză încă a pieţei muncii.
