Premiile Ioan Chirila

Premiile, daca nu institutionalizeaza o idee limpede de valoare, o masura durabila a calitatii, se consuma in acelasi anonimat vanitos din care s-au nascut.

Premiile Ioan Chirila, decernate anual de fundatia cu acelasi nume pentru excelentele gazetariei sportive, vin cu o dubla provocare. Nu numai ca tind sa faca dintr-un jurnalism specializat, caruia bolsevismul i-a refuzat personalitatea, o chestiune de personalitati, dar, cu memoria scrisului lui Ioan Chirila, competitia e in principal la stil. Nu-i nici un secret ca noile generatii de gazetari sportivi si indeosebi cele formate in preajma lui "Unchiul Vania" au indraznit la stil si la textul de antologie cu un vehement marcaj etic. Si ca, in mod paradoxal, analistii domeniului au devenit notorietati ale vietii publice si autori cu o acoperire tematica mai larga, printr-un scris foarte elaborat. Intr-un cotidian precum Gazeta Sporturilor, afli in fiecare zi mai multe articole cu alese virtuti gramaticale si culturale decat in majoritatea publicatiilor de tiraj de pe piata. Articolele si cartile lui Ioan Chirila, scrise la randu-le cu exemplul marii gazetarii sportive europene, au fost o bresa in zidul mediocritatii. Incapatanarea cu care prodigiosul varstnic a cultivat gazetaria cu stil a fost, pentru mai tinerii sai colegi, ocazia unei relatii mai rare in presa noastra. Relatia magistru - discipol. Inainte de razboi, marii scriitori romani semnau frecvent comentarii sportive. Declasarea, ori mai bine zis retrogradarea, presei sportive in randul doi din mass-media a fost practicata in comunism cu buna stiinta. Sportul fiind fenomen mondial, era normal ca gazetaria sportiva sa aiba tot atata putere in societate ca jurnalismul de directiva. Discriminarea aceasta, pe durata a jumatate de secol, a avut dupa 1990 un revers nebanuit. In presa sportiva scriu acum mai multi oameni de condei decat in celelalte cotidiene. E chiar o chestiune de blazon profesional sa semnezi o rubrica foarte citita intr-un cotidian de sport sau intr-o revista cu adresa sportiva.

In Romania, premiile au proliferat, parca, spre a fundamenta adevarul ca, unde-s prea multe, nici unul nu conteaza. Prin efectul pe care-l au in societate si, in mod deosebit, in profesie, premiile Ioan Chirila, iata, incep sa conteze. Natiunile spre care privim cu admiratie au sacralizat un numar mic, dar prestigios de premii, fapt care trebuie sa ne convinga ca discutiile vin in timp cu urmari, ca e necesar sa credem in constructie si continuitate. Premiile nu se dau, se castiga. Iar cata importanta pot sa aiba ele intr-o cariera pot s-o spuna nu atat cei care le dobandesc, cat cei care nu ajung niciodata la ele. Ca om care n-a primit intr-o viata nici o medalie, nici un titlu onorific, nici un premiu cu adevarat semnificativ, ca scriitor fara talent la premii, depun marturie in acest sens, ii invidiez pe castigatori, insa am grija sa nu le intunec bucuria cu invidiile mele mocnite.