Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Stau la taifas cu Marius Tucă şi, nitam-nisam, îl pomeneşte pe Henry Miller. “Ai citit «Colosul din Maroussi» ?” mă iscodeşte precum o fac dintotdeauna adevăraţii gazetari. Nu, şi nici alta, răspund din prima, luat prin surprindere. Dispare câteva minute şi-mi înmânează cartea mult lăudată. “Citeşte-o, nimeni n-a scris mai frumos despre Grecia !” îmi zice la plecare. I-am urmat sfatul şi, dincolo de tulburătoarea descriere a spaţiului elen, m-au îngândurat premoniţiile la care se încumetă scriitorul în pragul celui De-al Doilea Război Mondial.
“La ce bun să fii scriitor - se întreabă americanul –, un scriitor grec ? Nimeni nu citeşte în greceşte. Aici, dacă ai o mie de cititori, te poţi socoti norocos. Grecii cultivaţi nu-şi citesc scriitorii lor; preferă să citească autori germani, englezi, francezi. Un scriitor nu are nicio şansă aici, în Grecia”. De parcă în România ar avea… Lucrurile stau aidoma şi la noi, industria cărţii e aproape falimentară, iar tiraje de o mie-două de exemplare sunt un succes editorial. Românii nu-şi prea citesc nici ei condeierii autohtoni, sunt tentaţi să-i descopere pe cei străini. La mijloc e un soi de neîncredere în propriul neam, scepticismul cu care ne privim înlăuntrul nostru. Şi mai este deprinderea de a căuta mereu spre alte zări răspunsuri la frământările ce ne zdruncină. Îngăduitori cu ceilalţi şi exigenţi cu noi înşine, aşa suntem de veacuri. Ne extaziem, fără mândrie şi spirit critic, în faţa altora, dar strâmbăm din nas ori de câte ori ar trebui să salutăm talentul unui conaţional. Lucrăm de-a pururi, temeinic şi inconştient, la surparea ce ne va pierde într-o zi, Sinucigaşi de profesie, balcanici nevindecabili…
Romancierul este sigur “că ar fi un mare pas înainte dacă am putea scăpa de ziare. Ziarele dau naştere la bârfe, ură, lăcomie, invidie, suspiciune, frică, răutate”. (O rezervă, îmi îngădui – nu ziarele nasc păcatele de care vorbeşte, ci plămada stricată a omului, asemănarea sa cu demonul.) Dorinţa lui premonitorie este pe cale să se împlinească. Piaţa neaoşă a presei scrise s-a subţiat alarmant. Câteva jurnale mai agonizează deprimant, într-o bătălie inegală cu criza şi indiferenţa lăbărţată a societăţii dezobişnuite brusc cu misterul cuvântului tipărit. Dar nu pot să-i dau dreptate celebrului publicist, căci dispariţia ziarelor va fi un eşec dureros al omenirii. Însă, în ciuda vrerii mele, ceva îmi spune că nenorocirea se va întâmpla mai devreme decât îmi imaginam. Omul a inventat alte forme de comunicare, a născocit maidanul virtual şi acolo nu-l mai inhibă nimeni şi nimic. Abia de acum încolo bârfa, ura, lăcomia, invidia, suspiciunea, frica şi răutatea vor zburda nestingherite pe reţelele de socializare. Fiecare individ va deveni, cu timpul, editorul propriei posedări. Îngerul sau dracul îi va umple pagina de acasă, după cum se va raporta la noţiune de BINE. Oricum, mă rog ca până la ultima înnoptare să am privilegiul de a pipăi foaia de gazetă.
Cică “Omul este un animal care încalcă legile. Totuşi, unul timid”. Din nefericire, în vremea din urmă el şi-a pierdut timiditatea, de o fi avut-o vreodată. Fiindcă războaiele mondiale şi locale n-au fost declanşate dintr-o mare… timiditate. Dimpotrivă, nesăbuinţa şi paranoia unor semeni de-ai noştri au clătinat globul, jucându-l la o ruletă mortală. Altminteri, istoria omenirii nu este altceva decât o înşiruire de consecinţe ale încălcării legilor de către om. Încă de la actul originar, omul a primit un set de interdicţii, şi doar nesocotirea lor a împins omenirea mai departe. Vă daţi seama că, dacă primul bărbat nu ar fi muşcat din mărul cunoaşterii, umblam şi azi despuiaţi prin codri şi vânam cu arcul ? Curajul de a înfrunta bicisnicia unor legi a dus la emanciparea lumii, nicidecum asumarea lor necondiţionată. Ca şi trecerea de la o orânduire la alta, toate presupunând răsturnarea vechilor rânduieli şi tocmeli legislative. Aşadar, civilizaţia modernă este expresia acestor nelegiuiri, timide pentru unii…
“În lumea noastră, orbii îi conduc pe orbi, iar cei bolnavi merg tot la bolnavi ca să fie vindecaţi. Progresăm încontinuu, dar este un progres care duce la masa de operaţie, la azilul de săraci, la ospiciu, în tranşee”. Ehe, şi când te gândeşti că viziunea aceasta, deloc optimistă, îl bântuia pe prozator prin 1940 !! De atunci încoace nu s-a schimbat mai nimic, orbii sunt în continuare în fruntea orbilor, iar lumea seamănă din ce în ce mai mult cu un ospiciu. Azilele de săraci s-au înmulţit, iar între bogaţi şi înfometaţi s-au săpat tranşee de netrecut. Lâncezim cuminţi şi resemnaţi pe masa de operaţie, cu burta deschisă de bisturiul felcerilor ideologi şi zâmbim neghiob. Operaţia pare să fi reuşit, chiar dacă pacientul şi-a risipit minţile…
Da, aşa este, “Ziua nu vezi decât birocraţi, avocaţi şi judecători, în toată disperarea şi zădărnicia ce însoţeşte prezenţa acestor paraziţi ce trăiesc din sângele pe care îl sug lacom. Fortăreaţa şi închisoarea domină oraşul. Războinic, gardian, preot - eterna triadă, care simbolizează teama noastră de viaţă”. În România nu se petrec altcumva lucrurile, birocraţii politicieni, avocaţii şi magistraţii au acaparat media şi ne agresează zilnic. Fortăreaţa politică şi închisoarea s-au întins cât ţara, nu mai e chip să trăieşti în afara lor. “Eterna triadă” e încă vitală, controlează orice răsuflare a muritorilor. Mijloacele de coerciţie s-au sofisticat, firesc, deoarece războinicul s-a transformat în politician, şi gardianul în agent al serviciilor secrete ori procuror. Suntem prizonierii iluziei libertăţii de care nu vom scăpa în veci. Perorăm la nesfârşit despre libertate, din dosul celulelor înzăbrelite şi cu lanţurile zăngănindu-ne la picioare…
De aceea, “atâta vreme cât oamenii pot sta cu mâinile încrucişate când semenii lor sunt torturaţi şi măcelăriţi, civilizaţia va rămâne doar o farsă găunoasă, un sceptru prolix suspendat ca un miraj deasupra unui ocean învolburat de cadavre”.
“M-am născut în New York - se destăinuie dramaturgul - , cel mai măreţ şi cel mai pustiu oraş al lumii”. Din pustietatea asta am gustat şi eu niţel prin 1993, vreo şase zile. Astfel am aflat că imensul, înfricoşătorul oraş “are o vitalitate de ciocan pneumatic care te înnebuneşte de nelinişte dacă nu ai un stabilizator interior.(...) În New York, m-am simţit întotdeauna singur, singurătatea animalului închis în cuşcă, ce aduce după sine crima, sexul, alcoolul şi alte nebunii”.
Un tablou dezolant din care cerul lipseşte, iar aerul e greu respirabil, încărcat de mirosuri acru-înţepătoare. Pe străzi, umbre rătăcind dintr-o parte în alta, confuze şi isterizate, inşi a căror identitate s-a şters demult, înlocuită cu felurite concepte abstracte: cap de locuitor, forţă de muncă etc. Cifre în evidenţele statului clădit pe exploatarea şi anularea individului. De unde forţa acelui “stabilizator interior”, din deşertul din jur, din alienarea programată oficial ?
