Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dacă intri într-o companie cu ștaif, portarul este încruntat, a împrumutat mina îngândurată a șefilor care se perindă pe lângă postul lui, primul amenințat de restructurări la vremuri de criză. Știe din experiența breslei cum o „competentă”, ajunsă ministru la Muncă, a început și a terminat „marea reformă a administrației” prin scoaterea din schemă a postului de liftier. Așadar, pentru a nu fi sărit din schemă, „respectul” față de superiori se impune afișat indiferent ce gândești despre ei.
Dar ce definește în fapt „criza”, ce autoritate o parafează, cu acte în regulă? O prinde în flagrant procurorul, o afișează portărelul, o decretează guvernul? Dacă te uiți la televizor afli că o duci mult mai rău decât crezi; dacă vrei să te informezi și de la oamenii cu carte, citindu-i, nu te lămurești din scrisul lor prea adânc.
Sunt crize de tot felul, trăim într-un ocean de lipsuri și restricții. La un moment dat era criza de hârtie igienică, altă dată de zahăr; am avut crize de carburanți, de ulei, trecurăm prin criza facturilor fără să stingem becul. „De-o fi una, de-o fi alta...ce e scris și pentru noi, bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război” spune poetul. Scrisoarea III, pe care am învățat-o „pe de rost”, ne trece biruitori prin necazuri, dar nu are și lecția pentru o criză de bani. Atunci, de unde să știm că vine furtuna sau chiar că am intrat în ea fără să ne dăm seama, mergând de-a-n boulea?
Ca să vezi „cum stai”, cel mai simplu e să te uiți în portofelul tău, dacă nu te-au ușurat încă șuții de el. Ai ceva semnături de la Isărescu, cât să trăiești până la leafă, ești becher!N-ai, te gândești rapid pe cine poți să tapezi de niște franci, să ieși la liman. Găsești un bunic, un părinte, un socru, ceva pe aproape, care să te scoată din impas. Cel mai rău, dacă scapi de oferta mieros periculoasă a cămătarilor, este să te duci la o bancă de cartier, la un IFN, care dă rapid bani cu împrumut, dar te jecmănește la dobânzi. La banca adevărată intri mai greu, trebuie să ai acte, să fii solvabil, să fii „curat”, să te încadrezi în țintarele ei de bonitate și, cel mai neplăcut, vor și garanții care să asigure împrumutul. Dacă nu ai de unde să iei bani în niciuna din variante, atunci pricepi că ești și tu în criză.
Dacă trecem de la individ la nivelul de companie, mecanismul e similar, imposibilitatea de a împrumuta pentru a face plățile înseamnă faliment, insolvența fiind doar o găselniță de moment, ca să duci creditorii cu zăhărelul. Pasul la „Next level”, cum zice acum și copilul neșcolarizat, al evaluării „portofelului național”, ne conduce spre definirea cea mai bună a crizei în funcție de solvabilitate. Cât timp statul are posibilitatea să se împrumute rezonabil, ca să „se scoată” onorabil cu plățile, fără să strângă cureaua prea tare pe burta mulțimii, nu ne apasă criza. Când încep însă dezbaterile în jurul „găurii de la buget”, treaba nu-i a bună, trebuie să ne pregătim de ceva nasulii.
Dacă intrăm puțin în gândurile academicianului Daniel Dăianu, atât cât ne permite propria glagorie, aflăm că problema cea mai grea a economiei românești, și nu numai, pleacă de la deficit. Adică, diferența dintre banii pe care îi are statul și cheltuielile pe care vrea să le facă, impulsionat mereu de electoratul care „vrea o țară ca afară”. De ani buni, adunați în câteva decenii, statul român funcționează pe bază de deficit, echilibrând plățile cu împrumuturi. Rețeta nu-i a noastră, o aplică de mult timp multe state, campionii Europei fiind momentan Grecia, Italia, Franța, după modelul Americii. Dăianu arată în „Opinii BNR” că după izbucnirea pandemiei, deficitele bugetare au crescut mult în UE și România nu s-a mai singularizat prin deficit bugetar (în 2020 era singura țară în procedură de deficit excesiv). În 2022, țări cu deficite mai mari de 4% din PIB au fost Belgia, Franța, Ungaria, Spania, România, Italia, Letonia. El avertizează că „procedura de deficit excesiv va fi reactivată și probabil și alte țări vor fi vizate”. Ca să ieșim din zona „drobului de sare”, este clar că se impune o scădere a deficitului în acest an, cu suferințe mai mici față de cele dureroase, pe care le-am face, de voie, dar mai ales de nevoie, în situații limită. Piețele nu reacționează „încă nervos”, scrie autorul citat, pentru că datoria publică nu este copleșitoare și BNR are rezerve valutare considerabile. Schimbarea în trendul deficitului, printr-o coordonare a politicii fiscale, ne pune însă la adăpost de presiunea care ar veni de la Bruxelles, inclusiv prin PNRR, Banca Mondială, FMI. Creșterea veniturilor fiscale pe care o tot discută coaliția este o necesitate nu doar statistică - România este un El Dorado în UE, cu doar 26-27 % din PIB, la acest capitol, inclusiv contribuții sociale și de sănătate - pentru a detensiona bugetul public. Acum, o opoziție zgomotoasă și o percepție greșiță rostogolită prin mass-media acreditează ideea că România este „cocoșată de fiscalitate”, iar o eliminare a subvențiilor necuvenite sau facilităților temporare care s-au permanentizat ar sufoca economia. Interese sectoriale înguste sau de grup, catalizate de populismul care virusează toate partidele politice, pot face să nu vedem în actul de decizie guvernamentală pădurea de copaci, cu neglijarea interesului general de stabilitate.
Mingea este de câteva luni în terenul deciziei de politică fiscală, cea de politică monetară ieșind la București din spectrul periculos al dobânzilor mici, cerut de voci aventuriste. Banca Europeană și FED anunță cu grad mare de probabilitate noi creșteri ale dobânzilor directoare. Banca Națională a României a acționat mai devreme decât au făcut-o alte bănci centrale din regiune pentru a pune frână inflației și se află pe un platou cu nivelul dobânzii de politică monetară. Inflația ar urma să intre, dacă nu apar cataclisme politice sau derapaje legislative, în zona cu o singură cifră, calmându-se creșterea prețurilor. Lucian Croitoru, economist cu studii consolidate în politica monetară, opinează că menținerea pe un timp mai îndelungat a dobânzii băncii centrale la nivelul actual este benefică pentru reducerea inflației. Domnia sa împrumută din tehnica de previzionare a seismologului Mărmureanu, care anunță mereu că vine „marele cutremur”, fără a putea preciza un calendar. În a sa „Scurtă analiză a viitoarei crize în România”, Croitoru e foarte precis: „,Nu știm când și nu știm exact ce o va declanșa, dar o criză financiară va veni în mod cert în vreuna din economiile mari ale lumii”. Parafrazându-l, chestia cu criza e ca relația noastră de secole cu Rusia: de ce ți-e frică nu scapi. Distinsul economist dezvoltă și el presiunea deficitelor și crede că o creștere a TVA „va rezolva problema deficitului bugetar, dar într-un mod superficial”.
Cum se va gestiona Guvernul culoarul încă ținut deschis de Banca Națională pentru dorita stabilitate macroeconomică devine un examen pentru noua formulă a Executivului. Cursul bine temperat al leului, care are cea mai bună performanță comparativ cu monedele din regiune, devine un atu și pentru ambițiile afișate de premierul Ciolacu. Palatul Victoria poate astfel culege roadele echilibrului care domnește în Palatul din Strada Doamnei, instituție ocolită de ambițiile electorale. Mugur Isărescu a mâncat „pâinea ” de premier într-o situație mult mai puțin confortabilă decât cea prim-miniștrilor care au acum sprijinul UE și al NATO. Este hârșâit prin toate crizele reale prin care a trecut România după 1990, așa încât poate evalua nu doar ce-i trebuie leului ca „să stea bine”, ci, mai ales, ce se poate face cu leii. Criza de care se teme tanti Floarea are temeiul în această eternă întrebare: pe ce se duc banii?
