Prezentatorii

Delicată, naturală, poate pe undeva oarecum senzuală, cu privirea deloc goală, atît de deloc goală cît putea fi o privire în nişte ani care pentru generaţia new wild sensations nu mai există.

Delicată, naturală, poate pe undeva oarecum senzuală, cu privirea deloc goală, atît de deloc goală cît putea fi o privire în nişte ani care pentru generaţia new wild sensations nu mai există. Un zîmbet dulce-provocator al relatării recoltelor-record, care nu poate fi regăsit în nici un zîmbet delicious-concupiscent al relatării unui botox în colţul sprîncenei. Ţinuta elegantă, care crea bizarul efect de lady tocmai aruncată în mijlocul ştirii tovărăşeşti. Exerciţiu greu: acela de a fi prezentatoare plăcută, într-un timp al cenzurii, al griului. Oare cum ar fi prezentat astăzi doamna Sanda Ţăranu o ştire despre sexul neprotejat, de exemplu? Delicat, natural, poate pe undeva oarecum senzual. Nu cu ochii disperaţi după prompter, nu cu ridicări sacadate din umeri. Toate acestea aduc aminte, întîmplător şi poate fără vreo anume legătură, de un film cu Alberto Sordi, al cărui titlu, dacă nu înşală memoria, era “Fernando cel cu dinţii mari”. Fernando, un bărbat prezentabil, drăguţel, cult, dar cu un defect: dinţii extrem de mari. Îşi dorea foarte mult să prezinte ştiri la televiziune. Dar dinţii constituiau un handicap. Deşi Fernando era plăcut de toată lumea: simţul umorului, secondat de comportamentul său extraordinar de politicos, anula dantura de cal. Într-o zi îşi atinge visul: ajunge prezentator la ştiri. Finalul filmului? O familie serveşte cina, la televizor sînt ştirile, iar Fernando e la prima lui apariţie. Relatează cu calm şi farmec. Familia mănîncă în tăcere şi, din cînd în cînd, aruncă cîte o privire spre ecranul televizorului. Într-adevăr, dinţii lui sînt foarte mari! Cineva sparge tăcerea: “Plăcut băiatul ăsta”.