Prezidenţialele lui Care pe Care (I)

Nu-ţi trebuie cine ştie ce perspicacitate ca să-ţi dai seama că prezidenţialele din acest an nu vor fi o simplă confruntare electorală sau măcar politică. Va fi vorba de un război de tip care pe care între Traian Băsescu şi adversarii săi.

Prin Traian Băsescu nu trebuie să înţelegem doar Traian Băsescu, mai mult ca sigur înscris în cursa pentru un nou mandat, ci şi forţele a căror supravieţuire administrativă depinde de actualul preşedinte: ofiţeri din serviciile secrete, procurori din DNA şi din Parchetul General. Ca să nu mai spunem că de un nou mandat al lui Traian Băsescu depind şi liderii PD-L, alături de clientela politică a PD-L.

Desigur, în 2009, pentru prima oară în istoria postdecembristă, nu vor avea loc alegeri parlamentare împreună cu alegerile prezidenţiale. Structura Parlamentului va rămâne aceeaşi. Această structură dă însă posibilitatea formării rapide, după prezidenţiale, a unei alte majorităţi de guvernare.

Dacă Traian Băsescu va fi mai departe preşedinte, pilonul noii majorităţi va fi PD-L. Acest partid va da premierul şi, prin aceasta, va putea negocia cu PNL şi UDMR. Dacă Mircea Geoană va ajunge preşedinte, pilonul va fi PSD. Acest partid va da premierul şi va beneficia de dreptul de a forma o coaliţie de guvernare cu PNL şi UDMR. Se înţelege că pentru PD-L e vital ca Traian Băsescu să rămână preşedinte încă un mandat.

Prin adversarii lui Traian Băsescu nu trebuie să înţelegem doar contracandidaţii săi principali Mircea Geoană şi Crin Antonescu. Nici măcar PSD şi PNL, formaţiunile celor doi candidaţi. Prin adversarii lui Traian Băsescu trebuie să înţelegem şi cei doi moguli de presă, Dan Voiculescu şi Sorin Ovidiu Vântu, dar şi grupări de interese precum cea reprezentată de Dinu Patriciu.

În toţi anii electorali anteriori, dublarea prezidenţialelor de către parlamentare micşora într-un fel miza prezidenţialelor. În 1992, 1996, 2000 şi 2004, candidaţii la Preşedinţie au avut misiunea de a fi şi locomotive ale partidelor în campania pentru parlamentare. La rândul lor, partidele, cercurile de interese îşi concentrau atenţia pe scrutinul parlamentar. În 2009, situaţia e radical schimbată. Bătălia se duce exclusiv pentru fotoliul de la Cotroceni.

Spre deosebire de anii electorali anteriori, partidele şi cercurile de interese sunt conştiente că vor rămâne la putere sau vor ajunge în Opoziţie, în funcţie de rezultatul de la prezidenţiale. Acestei noi realităţi trebuie să-i adăugăm o alta, mai puţin sesizată: creşterea urieşească a puterilor prezidenţiale în perioada mandatului lui Traian Băsescu. Peste acest dat existent, apărut din forţarea Constituţiei de către Traian Băsescu, nu se poate trece.

În decembrie 2004, după victoria lui Traian Băsescu în al doilea tur, liderii PSD declarau peste tot: Fiţi liniştiţi! Noi am câştigat scrutinul parlamentar. Vom face o majoritate care-l va constrânge pe Traian Băsescu să stea la Cotroceni şi să culeagă flori din grădina Palatului. Viaţa le-a administrat un ghiont zdravăn.

În stilu-i caracteristic, Traian Băsescu a format o coaliţie de guvernare cu PNL, UDMR şi PC. Prin manevre abile, el a reuşit să rupă nu numai coaliţia PSD-UDMR, dar şi alianţa electorală PSD-PC prin tragerea pe sfoară a lui Dan Voiculescu.

Au urmat patru ani de continuă întărire a puterii prezidenţiale prin rescrierea Constituţiei de către Traian Băsescu. E drept că şi Constituţia are suficiente ambiguităţi pentru a putea fi rescrisă de un politician precum Traian Băsescu. Au venit alegerile din 2008.

În campania electorală se contura deja o alianţă postelectorală PSD-PNL-UDMR. PD-L părea condamnat să rămână în Opoziţie. După scrutin, în buna tradiţie a oportunismului băştinaş, înţelegerea dintre PSD, PNL şi UDMR s-a făcut praf. Călin Popescu Tăriceanu a şovăit să-l sfideze pe Traian Băsescu, mergând la Cotroceni în varianta unei coaliţii cu PSD. UDMR a trădat la primul semn făcut de Traian Băsescu. Manipulând o grupare de fripturişti din PSD, Traian Băsescu a obligat conducerea partidului să accepte o coaliţie cu PD-L.

Spre stupefacţia tuturor, deşi România e doar o republică semiprezidenţială, după scrutinul din 2008, ea a devenit republică prezidenţială. Traian Băsescu nu numai că a impus guvernul pe care l-a vrut, dar, mai mult, a şi devenit un super prim-ministru. Participă când vrea la şedinţele de guvern, dă indicaţii Executivului, merge la Ministerul Transporturilor şi-i ia locul lui Radu Berceanu, înfiinţează comisii prezidenţiale care se suprapun ministerelor, cum ar fi recenta Comisie pentru agricultură.

Prezidenţialele din 2009 ne pun în faţa unei situaţii noi, nemaiîntâlnite în anii postdecembrişti. România a fost transformată pe şest într-o republică prezidenţială. (Va urma)