Prieteniile de zile lucrătoare

Sunt prieteniile acelea valabile doar de luni pana vineri, in timpul serviciului, sunt prieteniile despre care credem ca stim totul, cu care ne amagim ca putem lua viata de la capat si ca putem schimba lumea, sunt bietele prietenii fara de care ni se pare ca singuratatea ne-ar sufoca, ca anotimpurile ar sta in loc si ca ochii ni s-ar incetosa fara scapare. Ne lasam furati de peisajele obisnuintei si ne mintim ca prieteniile de zile lucratoare exista cu adevarat si ca ar putea deveni definitive, daca am dori asta. Doar ca, din pacate, se intampla sa ne trezim la realitate, macar pentru un minut, macar pentru cinci minute, intr-o sambata sau intr-o duminica, in care nu mai gasim pe nimeni la telefon, oricat de mult am insista. Si in care nimeni nu ne intoarce apelurile disperate, nici macar din respect sau dintr-o obligatie mascata politicos cu un salut. Si atunci, putin furiosi, putin dezamagiti, putin descurajati, incepem sa ne facem griji, sa ne invinovatim, sa-i invinovatim si pe ceilalti, sa ne pierdem increderea, pentru ca, in final, pe seara, cand ne mai linistim ganduri si suspine, sa ne punem intrebari la care, din criza de interlocutori, sa incercam sa ne raspundem singuri.

Ce ne ramane de facut? Variantele sunt seci si dureroase. Ori incheiem orice prietenie de zile lucratoare si intram in greva, pana cand vom da de oameni adevarati, dispusi sa ne fie alaturi in fiecare zi, ori continuam asa cum am inceput, cu capul sus si cu nesiguranta in pasi, facandu-le celor care ne imprumuta prietenie confesiuni superficiale sau comitand imprudenta de a le impartasi adevaruri profunde. Cu alte cuvinte, fie facem un compromis si ne mintim unii pe altii pana la capat, fie riscam si ne trecem numele pe o lista de asteptare pe care s-ar putea sa ramanem pentru totdeauna, platind pentru un idealism exagerat.

Se spune ca la greu se vad adevaratii prieteni. De acord! La greu, chiar si atunci cand greul ne loveste in zi de odihna, intr-o zi in care nu ne uneste din politete nimic. Nici serviciul, nici scoala, nici un bilet la teatru luat din vreme, nici un drum la alimentara, nici programarea la dentist. S-ar parea ca sambata si duminica nu avem voie sa suferim, sa simtim nevoia de cuvinte calde, sa ne spunem cu voce tare supararile, pentru ca, oricum, nu le aude nimeni, nu putem deranja in afara serviciului, in timpul liber, cand fiecare isi vede de ale sale, de chestiunile pentru care merita sa-si consume minute si atentie. Asa e viata, asa suntem noi, oamenii. Din prea multa singuratate, din naivitate – o naivitate pe care fie o mostenim, fie o construim, incet-incet –, ne imaginam ca am putea face din colegi prieteni si din prieteni rude, cand, de fapt, stim prea bine ca sunt putine, tot mai putine, persoanele care-si tin telefonul pe-aproape, chiar si atunci cand sunt ocupate cu probleme importante. La nevoie, insa, mergem inainte cu prietenii nostri de zile lucratoare. Prieteni? Da, prieteni. Pana cand programul ne va desparti.

Citește pe Antena3.ro

Care e cauza morții lui Silviu Prigoană. Acestuia i s-a făcut rău în timp ce mânca