Priveghi cu cântec – de la Ştefania Salam la Michael Jackson

Miercuri dimineaţă m-au chemat la tv să comentez evenimentele legate de decesul lui Michael Jackson. O întrebare a gazdelor m-a scos din minţi şi a generat o mică revoltă în mintea mea.

Întrebarea făcea referire la comportamentul schizofrenic al jurnaliştilor în raport cu Michael Jackson, comportament care a dus la etichete de la ciudat, monstru până la geniu, sacru. Formularea era ceva de genul "ce părere ai că jurnaliştii au fost răi cu el, pentru ca acum să fie buni?".

La momentul respectiv am văzut negru în faţa ochilor. Cred că nu putem spune noi - jurnaliştii - lucruri de genul "dar nu ţi se pare că jurnaliştii l-au exploatat, l-au prezentat cândva urât, pentru ca acum să-l laude?".

Nimănui nu i se pare ciudat, că noi - jurnaliştii - vorbim despre noi la persoana a III-a, ca şi când nici usturoi n-am mâncat şi nici gura nu ne miroase? Păi nu noi am luat deciziile să-l facem freak şi să-l prezentăm pe coperţi sau la ştiri cu faţa marcată de operaţiile estetice? Ştiu, era o ciudăţenie cu o celebritate, făcea rating/vindea.

Nu noi am fost cei care am difuzat ştirea cu copilul expus peste balustradă şi l-am condamnat ca şi când n-am fi avut nici o legătură cu opinia expusă: "oamenii s-au indignat..."? Ştiu, era o imagine spectaculoasă, atrăgea atenţia, făcea rating/vindea, am ales bine. Nu noi am exploatat la maximum ştirile despre posibilele molestări sexuale? Sex plus copii plus celebrităţi egal rating.

Nu tot noi am difuzat pe toate canalele - era un eveniment istoric, era o ştire, avea audienţă/vindea - un priveghi cu cântec? Patru canale de televiziune din ţara noastră au relatat acelaşi lucru - memorialul Michael Jackson - pentru că era un eveniment pe care nu aveai cum să nu-l transmiţi, nu aveai cum să nu-l ai în palmares. Am o foarte mare dilemă. Între priveghiul cu cântec al Ştefaniei (Fănica), soţia lui Florin Salam, difuzat de OTV şi cel al lui Michael Jackson nu văd prea multe diferenţe.

În esenţă, e un omagiu şi într-o parte şi în cealaltă, dincolo de muzica pe care a cântat-o fiecare, dincolo de etichetele de pe haine sau de expunerea internaţională a numelui. Şi-atunci de ce ne-am oripilat cu toţii că OTV e priveghi tv, iar acum, când toată planeta a fost un priveghi tv, n-am mai protestat nici unul?
Singurul răspuns pe care-l am e că suntem ipocriţi.

Altfel, ca să ne spălăm puţin imaginea de jurnalişti ipocriţi, mi-ar plăcea să oferim publicului două articole ample despre culisele acestor ultime două săptămâni. Unul despre viaţa familiei Jackson în cele 12 zile de la deces până la înmormântare (avem dramă, iubire, interese, intrigi, suspans cu avocaţi, mister etc.) şi un altul despre cele două zile în care a fost produs contra cronometru show-ul memorial (cu negocierea artiştilor împreună cu familia, cu cei care au scris speech-urile, cu construcţia decorurilor, cu explicaţiile reale de ce toate femeile care au fost strâns conectate la Michael Jackson n-au ajuns la ceremonie - Diana Ross, Liz Taylor şi mama surogat Debbie Rowe).

Sper să le găsesc în câteva luni în presa internaţională; sunt sigură că ar putea deveni oricând filme de succes.