Pentru profesori
si pentru nevoile scolii, banii se "redistribuie"
in socoteli bugetare complicate
ce nu fac decat
sa-i reduca la minimul ce condamna la inexistenta, cu justificarea
ca "nu sunt rentabili".
Motto: "Cum sunt ce-am fost, voi fi ce sant"
(Nichifor Crainic)
Nu cred ca poate exista cineva care in noianul sau de amintiri sa nu aiba un loc anume pentru profesori. Pot sa fie amintirile unui intelectual sau ale unui muncitor, pot sa fie amintiri vesele sau triste, pot sa fie nostalgii sau simple anecdote, dar profesorii pe care i-am avut fiecare dintre noi isi fac simtita mereu prezenta.
Nu cred ca este numai o mistica a reintoarcerii la copilarie sau la tinerete. Permanenta unei prezente, pregnanta ei asaza de cele mai multe ori amintirea profesorilor alaturi de cea a parintilor.
Fireste ca este altfel. Respectul este nuantat si poate mai critic, nostalgia nu e legata neaparat de persoana evocata, ci mai mult de varsta pe care o aveam atunci, dar totusi exista ceva in comun. De la ei am invatat ceva care ne-a ramas. Ne-am format, pentru ca ne-au ajutat sa ne formam, am devenit, pentru ca au fost alaturi de noi ca sa devenim ceea ce suntem.
"Tovarasul si tovarasa", "domnul si doamna", mai nou "proful si profa" - nu are nici o importanta - ei sunt si raman profesorii.
Poreclele lor constituie adevarate renume in lumea scolilor si a universitatilor. Obiceiuri, ticuri, vorbe de duh, severitatea, blandetea sau naivitatea raman in memoria afectiva a celor care i-au cunoscut sau numai au auzit de ei.
Au fost alaturi de noi si - prin noi - raman alaturi, asa cum sunt ei, oameni obisnuiti, desi de multe ori nu-i putem gandi astfel.
E greu sa-ti imaginezi ca severul profesor de literatura, care te scotea cu autoritate la tabla, locuieste intr-un
apartament pentru care plateste
chirie, ca frumoasa profesoara de matematica este maritata si are copii, ca pedantul profesor de drept roman sta la o masa si mananca sau ca renunta la o masa pentru a-si cumpara o carte.
La toate acestea ar trebui sa se gandeasca cei ajunsi la autoritatea unei functii care iti cere sa le asiguri traiul. Dar atunci amintirile nu mai au importanta, iar oamenii cu nevoile lor devin simple cifre. Se uita pana si de la cine au invatat aceste cifre, cine i-a invatat sa socoteasca. Pentru ca, in nici un caz, nu au fost invatati sa socoteasca atat de stramb.
Pentru profesori si pentru nevoile scolii, banii se "redistribuie" in socoteli bugetare complicate ce nu fac decat sa-i reduca la minimul ce condamna la inexistenta, cu justificarea ca "nu sunt rentabili", nu creeaza singura valoare admisa acum - banii - "nu produc nimic".
Am auzit acest "nu produc nimic" si atunci cand a fost vorba de parlamentarii (oricum ar fi ei) care produc o valoare mai mare decat toti banii bugetului pe care il voteaza: produc democratie.
Iar scoala produce un lucru inestimabil pentru o natiune: produce viitor.
Caci ce viitor au generatiile ai caror profesori sunt obligati de mizerie sa plece in lume la cules de capsuni? Vom deveni o natiune de culegatori de capsuni? Daca aceasta se urmareste mai este timp sa ne opunem.
Scriu aceste randuri cu abilitarea morala pe care mi-o da faptul ca, in toamna acestui an, am semnat alaturi de colegii deputati din Partidul Romania Mare motiunea "Salvati scoala romaneasca". Ce importanta mai au acum cei care au votat impotriva motiunii cand mii de participanti la greva profesorilor voteaza pentru?
Este timpul sa salvam scoala romaneasca. Sa o salvam pentru profesorii din amintirile noastre si pentru cei prezenti. Sa o salvam pentru viitorul nostru. Sa o salvam nu prin corectarea catorva zecimale dintr-un buget mizer, nu numai prin inlaturarea unor oameni care alcatuiesc un guvern incapabil sa dea solutii, ci prin schimbarea unei mentalitati.
Nietzsche spunea: "Rau e rasplatit invatatorul, cand ramai totdeauna numai elev". Iar acum este vorba de cei care raman mereu elevi repetenti.
Aceasta mentalitate de elevi repetenti, care nu vor sti niciodata sa-si rasplateasca invatatorul, trebuie inlaturata impreuna cu toti repetentii politicii romanesti.