Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Noua dirigintă de la clasa a VII-a X este o femeie de 50 de ani, tunsă scurt, cu un aer sportiv - deschisă, fermă, fair-play, severă, dar corectă. Cunoaşte bine clasa a VII-a X - este "doamna de română" şi de anul acesta, iată, şi dirigintă. Acum este prima şedinţă cu părinţii din noul an şcolar.
Uşa clasei se deschide încet şi intră aşa, şovăielnic, un... personaj. Se aşterne tăcerea. Toate capetele se întorc spre el. Un bărbat între 40 şi 50 de ani, slab, tuns scurt, şaten, cu părul din faţă lipit de frunte, cu urechi clăpăuge mari şi gâtul subţire. Sprâncenele lăsate în jos la colţuri îl fac să pară un copil mare şi necăjit, care stă să plângă, îmbufnat. Are un aer cumva umil, de om persecutat. Poartă un tricou polo de o culoare incertă, mai mare cu două numere, atârnând peste nişte pantaloni maro de costum. În mână ţine o jachetă şi o pungă de plastic. Ai crede că este un părinte modest - sau bunic - întârziat la şedinţă. Sau un paznic. Sau un administrator. Sau un instalator. Sau un ţăran venit la primar cu "jalba-n proţap".
Fără să se prezinte ori să salute, se adresează direct dirigintei mirate, ca şi cum părinţii nu ar exista în clasă. Are nişte priviri fixe, cu nişte luciri ciudate, de un albastru spălăcit, o postură rigidă de soldat care dă raportul şi o voce metalică, subţire, nazală şi tărăgănată.
- Io, doamna dirigintă, am zis să vin şi aici, că am ceva de spus. Şi vă rog să mă lăsaţi să vorbesc şi io, că sânt nişte probleme aicea...
- Da, desigur, îi spune diriginta, vădit jenată, am să vă las după ce termin eu.
- Da' vă rog să mă lăsaţi, aşa, pe la cinci jumate, se poate?, insistă omul.
- Da, peste o jumătate de oră este bine.
- Bine, atunci viu io atuncea.
O ia spre uşă teleghidat, cu capul în jos şi călcând apăsat. La jumătatea distanţei se opreşte, face stânga-mprejur, ridică semeţ capul şi zice iar, tare, răspicat şi tărăgănat.
- Da' vă mulţumesc că-mi oferiţi ocazia să vorbesc şi eu. Da' nu pot să rămân aici în clasă?
- Nu se poate, îi spune diriginta, vă rog să reveniţi mai târziu.
Iese pe uşă. Diriginta trebuie să facă faţă acum privirilor întrebătoare ale părinţilor.
- Dânsul este... noul profesor de chimie.
Sala se umple de rumoare şi priviri consternate.
- Vă rog, nu vreau să comentez. Nu şcoala alege profesorii noi, ei sunt trimişi de inspectorat. Este lipsă de cadre didactice şi, pentru a ocupa posturile, inspectoratul trebuie să aleagă din oferta existentă.
La cinci jumătate uşa se deschide, iar şi personajul nostru execută fix aceleaşi mişcări de prima dată, ca într-o piesă de teatru absurd. Dacă ar fi actor, ar fi genial. În realitate, este doar ceva... foarte trist.
Cu vocea sa inconfundabilă, omul începe o tiradă dezlânată, enervantă, din care în principal se înţeleg următoarele: a lucrat toată viaţa în cercetare, dar din cauza "unor probleme foarte grave de sănătate" a venit în învăţământ (sic!); la primele două ore de chimie în clasă a fost "un dezastru, pentru că copiii dumneavoastră nu sunt normali"; pretinde respect şi atenţie, fiindcă de aceea e profesor; pune "direct doi" în catalog pentru indisciplină; părinţii să-şi "ţină în frâu" copiii...
- Io atât am avut de spus şi vă mulţumesc!
Dă să plece supărat spre uşă. Se opreşte brusc. Se întoarce cu un zâmbet larg şi grotesc pe faţă. Şi cu o voce plângăcios-şantajistă de copil răsfăţat zice:
- Haideţi, dom'ne, să ne înţelegem, că suntem oameni, ce naiba, că io nu vreau decât să fie bine, m-aţi înţeles? Io nu vreau să fiu rău, m-aţi înţeles? Cum să vă spun io, m-aţi înţeles?
Citește pe Antena3.ro
