Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
De o vreme încoace mă tot gândesc la Proiectul România. Ştiu că sună aiurea, pompos, spuneţi-i cum vreţi dumneavoastră. Însă vreau să vă asigur că nu sunt deloc arogant, că nu vreau să "sar calul", că nu-mi propun să salvez naţiunea asta, că ambiţiile mele se rezumă la universul casnic, n-am de gând să intru în politică, nu am pretenţia că pot emite judecăţi de valoare. Consider că meseria de jurnalist este mai degrabă una de laborant decât una de om de ştiinţă. Îmi cer scuze pentru afirmaţia asta faţă de cei câţiva (nu puţini) iluştri colegi ai mei de breaslă. Dar ei sunt doar excepţii fericite, menite să ne revigoreze spiritul nouă, celor care orbecăim pe calea adevărului, să ne redea optimismul în privinţa posibilităţii unei retrageri line, să ne stimuleze speranţa privind şansa de a avea o dată (se scrie despărţit, e vorba despre un numeral), cândva, dreptate.
Gata cu privitul la soare. Înapoi cu picioarele pe pământ! Când spun că mă gândesc la Proiectul România nu vreau să-mi atribui, care cumva, vreun merit ştiinţific. Nu. Adică să nu înţeleagă cineva, din greşeală, că aş vrea să concep, în mod concret, un proiect pentru România. Vai, nu-nu-nu. Nu-mi permit să gândesc în parametri concreţi nici viitorul unor apropiaţi, darămite al ţării în care trăiesc, în care m-am născut, în care am crescut şi în care mi-ar plăcea să mor. Deci, nu. Pentru mine, Proiectul România este mai degrabă o stare de spirit. Aşa, mă duce gândul la ce-ar fi dac-ar fi să fie în cazul că s-ar putea întâmpla. Mă înţelegeţi? Sunt sigur că da. Visez cu ochii deschişi. Deşi nu. Totuşi, e prea puţin pentru ceea ce se întâmplă în capul meu. Adică, ceva-ceva concret, pus pe hârtie, cu subiect şi predicat, cât de cât logic, tot pot să încropesc.
Eu văd România ruptă de contextul oportunităţilor. Simpatizată, poate. Folosită. Compătimită. Acceptată. Privită cu îngăduinţă. Îndrăgită, da. Dar nu iubită cu adevărat. Prin urmare, nici duşmănită. Frumuseţea României stă în singurătatea ei. Nu în însingurare. România nu este însingurată, caută încă o companie adecvată. Statutul obţinut a fost plătit cu vârf şi îndesat, uneori cu compromisuri, făcute către aşa-zişi prieteni, care au depăşit limita decenţei. Acum nu mai contează. Pentru mine, Proiectul România înseamnă mai degrabă o sumă de negaţii, din care se nasc nişte afirmaţii fragile. La fel ca şi în cazul în care aş vorbi despre un proiect de viitor în ceea ce mă priveşte. Nu ştiu exact ce vreau, dar ştiu foarte-foarte bine ceea ce nu vreau: nu vreau să fiu parte a suferinţei şi nu vreau să mă înec în urât. Cât despre Proiectul România - nu vreau ca ţara asta să se mai agite atât, nu vreau să mai alerge după himera îmbogăţirii. Vreau să se oprească din căutări şi să-şi regăsească înţelepciunea şi liniştea. Să muncească mai mult şi să se roage mai mult. Cam atât. V-am dezamăgit, aşa-i?
Citește pe Antena3.ro
