Propoziţii optimiste

”O stare de amărăciune generalizată poate fi declanşată şi la oameni perfect sănătoşi. Cercetătorii londonezi Chris Frith şi Raymond Dolan le-au cerut unor subiecţi să citească propoziţii, cum ar fi ”Viaţa nu merită trăită”, în timp ce în fundal se auzeau fragmente din ”Rusia sub asuprirea mongolă” de Serghei Prokofiev, într-un tempo de două ori mai lent, astfel încât muzica să sune şi mai trist. După scurtă vreme, subiecţii au devenit trişti, apatici şi s-au plâns de sentimente de inferioritate. Creierul lor funcţiona ca al unor pacienţi aflaţi sub tratament împotriva depresiei”, spune Stefan Klein, în cartea sa, ”Formula fericirii – minunatele descoperiri ale neuropsihologiei de azi”(Ed. Humanitas).  Cu alte cuvinte, creierul uni om sănătos devine ca al unui depresiv atunci când ”aude”, ”citeşte”, ”rosteşte”, putem spune şi când ”gândeşte” el însuşi” afirmaţii negative, de tipul celei testate de cei doi cercetători, ”viaţa nu merită trăită”. Mai mult, muzica tristă, dacă mai este însoţită şi de un mesaj negativ în versuri, influenţează circuitele neuronale, produce tristeţe, apatie şi, iată, chiar sentimente de neputiinţă şi de inferioritate.
Ce se întâmplă cu lumea, mai ales cu acei oameni care suferă de depresie, în condiţiile în care culegem peste tot în jurul nostru atât de multă informaţie negativă, catastofistă, deprimantă, demobilizatoare şi stresantă? Ce efecte au asupra creierului nostru mesajele care ne ameninţă constant că alimentele sunt infestate, că nu mai putem avea încredere în nimeni şi în nimic, că economia e la pământ, că ticăloşii reuşesc în viaţă, că cei răi conduc lumea, că bolile nu au nici un leac, că noi nu avem nici o speranţă? Ce se întâmplă în creierul unui om sănătos, dar mai ales, în cel al unuia deja poluat de propriile imaginaţii, când muzica, versurile, ştirile, filmele, până şi cele de desene animate, par făcute parcă special să rosteşti fraze deprimante şi să te simţi mai degrabă complexat şi neajutorat, decât curajos şi capabil să înfrunţi obstacolele în viaţa aceasta?
Expunerea noastră la stimuli nocivi pentru creier, dar şi pentru corpul fizic (s-a constatat că şi conflictul persistent, deopotrivă în cuplu sau în alte împrejurări, afectează imunitatea) devine mai degrabă o responsabilitate a fiecăruia dintre noi. A şti care sunt stimulii nocivii din mediul înconjurător, de unde ni se poate trage apatia, depresia, furia sau neliniştea, a ne sustrage prin proprie alegere, decizie şi conştientizare de la atacul pe care negativitatea îl face asupra noastră, adesea lent, dar sigur, e – poate – o atitudine de maximă siguranţă. Noi aşteptăm ca alţii să ”ia negativitatea” din mediu, ca lumea să se schimbe, lumea să ne spună că ”viaţa merită trăită”, dar aşteptarea noastră e ca a omului care s-a dus la doctor să ceară o reţetă pentru vecinul său, care să-l vindece pe el. Să nu aşteptăm ca ştirile dezastruoase să se oprească pentru ca noi să ne simţim mai buni, mai puternici, mai optimişti şi mai dornici de viaţă. Negativitatea nu se va opri, dar noi ne putem opri singuri de la o înghiţi pe nemestecate, inconştienţi de faptul că ea ne face rău. Fiinţa umană funcţionează prin sugestii( propoziţiile pe care le alegem, le rostim, le gândim ne fac să fim fericiţi sau trişti); sugestia că ”viaţa merită trăită orice ar fi” ajută creierul să selecteze apoi lucrurile care merită să fie căutate, cele care încurajează viaţa să se dezvolte, să se antreneze în căutarea noutăţii, a surprinzei plăcute, a izbânzii, a schimbării şi a dorinţei de a trăi.