Prostia, boală incurabilă?

Cuvântul "aproape" reuşeşte uneori să mă aducă la exasperare. Formulări de genul (răzgâiat) "aproape toţi copiii au biciclete", imprecizia "aproape toţi pasagerii au suferit de rău de mare" sau optimismul îndoielnic "aproape toţi locuitorii din împrejurimi au reuşit să se salveze" ar putea fi evitate.

Am întâlnit însă un exemplu catastrofal, la propriu. Autorul (sau autoarea, nu ştiu) Jamais Cascio (un nume aproape fatal!) scrie cu seninătate că "în urmă cu 74 de mii de ani, rasa umană a fost, aproape în totalitate, pe pragul dispariţiei". Teribil.

Urmează o descriere detaliată a unui eveniment cunoscut doar prin urmele geologice lăsate, erupţia unui vulcan din Sumatra aflat în locul în care azi se întinde Lacul Toba. De 1.000 de ori mai puternică decât erupţia lui Mount St. Helens din 1980, explozia a aruncat în atmosferă peste 800 de kilometri cubi de cenuşă. Efectul, o modificare a climatului, o nouă epocă glaciară. Unii specialişti susţin că pe Terra mai rămăseseră doar câteva mii de familii de Homo sapiens.

Cum s-au descurcat oamenii? Simplu. Au devenit mai inteligenţi. Un neurofiziolog, William Calvin, este convins că gândirea umană, inclusiv limbajul sofisticat şi capacitatea de planificare au evoluat ca răspuns la situaţii dificile, catastrofale uneori. Omul a supravieţuit, ne spune el, transformând capacitatea de a lovi cu o piatră ţintele mişcătoare, vânatul, în previziune şi planificare pe termen lung.

În ziua de azi nu suntem confruntaţi cu pericolele care îi păşteau pe strămoşii noştri, o glaciaţiune după o explozie vulcanică, dar necazurile nu lipsesc. Criza climatică, sfârşitul combustibilului clasic, sursele nesigure de alimentaţie, creşterea densităţii populaţiei, pandemiile, apariţia unor noi bio- şi nanotehnologii, toate acestea sunt poate mai periculoase decât spaimele cotidiene. Şi, cu toate că am devenit nişte planificatori talentaţi, ne este foarte greu să facem faţă riscurilor pe termen lung.

Cum  devenim mai inteligenţi? Se vorbeşte de pe acum despre progrese în ingineria genetică şi inteligenţa artificială care să ducă la ceea ce experţii numesc "augmentarea inteligenţei". De fapt, încercăm de mult. Scrisul şi mai apoi tiparul, telegraful, radioul, televiziunea şi internetul ne-au crescut memoria funcţională şi ne-au dat posibilitatea de a răspândi cunoaşterea.

Nicholas Carr se întreba de curând dacă Google ne face mai proşti. Un răspuns neaşteptat şi destul de dur este oferit de Steven Johnson, autorul unui opuscul cu un titlu remarcabil: "Tot ce e rău va face bine!". Creşterea cantităţii de informaţie şi diversificarea mediilor de răspândire a acesteia ne dau prilejul unei noi gimnastici mintale. Orice, spune el, până şi programele stupide oferite de televiziune, ne învaţă să ne descurcăm în confruntarea cu avalanşa de noutăţi.

Oamenii de ştiinţă vorbesc despre o "inteligenţă fluidă" care găseşte sens în confuzie şi rezolvă problemele fără a folosi cunoştinţele acumulate în prealabil. Suntem nişte înotători într-un ocean de informaţii, dar abia acum începem să înţelegem ce putem face cu ele.

Augmentarea inteligenţei nu va mai fi în nici un caz asemănătoare cu cea din romanele SF. În loc de hibrizi om-computer sau de implanturi de circuite integrate, cyborgul viitorului apropiat îşi va folosi propriul creier, ajutat doar de maşini. Se apropie epoca "tehnologiei exocorticale", cum spune James Hughes, computerul colaborează cu scoarţa cerebrală, nu o înlocuieşte.

Să nu uităm farmacologia. Cafeina şi nicotina, drogurile clasice ale "îmbunătăţirii cognitive" şi-au trăit traiul. Cunoscut din anii '70, modafinilul te ţine treaz şi te face mai deştept, chiar dacă nu-ţi dai seama. Nu este singurul medicament care măreşte în mod sigur capacităţile cognitive. Să nu uităm de paraxanthină, selegilin, galantamina şi altele O minte artificială, dopată intensiv şi sprijinită de o reţea de supercomputere? Banal. Dacă nu mâine, poate, aproape sigur poimâine.