Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Codul Fiscal a devenit fleica în jurul căreia haitele politicii au declanșat o dispută turbată. Deși acest cod ajunsese la forma sa finală în urma unor ample dezbateri, deși acest cod devenise o lucrare ce beneficia de o largă susținere, deși acest cod trecuse prin Parlament în urma unui vot triumfal, promulgarea sa a fost blocată de scrâșnetul iohannesian.
Dar președintele, oricât de malac ar fi el, nu se putea așeza de-a curmezișul de unul singur. Și-a găsit aliați ai împotrivirii printre apretații prudențialității. Aliați care susțin că respectivul cod, acceptabil pe alocuri, este prea grăbit în raport cu realitățile economice care persecută România. În plus, aceiași critici susțin că cele vreo mie trei sute de pagini ale documentului conțin prea multe ambiguități, că folosesc un limbaj confuz care lasă loc interpretărilor discreționare.
Împotrivirea politică a președintelui și criticile formulate de prudențiali nu pot fi inventariate nicidecum ca efecte ale unei porniri complice. Klaus Iohannis rămâne doar un biet trupeț al cadenței politice.
Prudențialii, în schimb, pot fi bănuiți de competență. Și de aceea simpla lor împotrivire mi se pare mai vinovată decât analfabetismul economic al președintelui. Dacă noul cod fiscal are și o consistență pozitivă, aceasta nu trebuie sacrificată pe altarul grăbirii aiurea, nu trebuie îngropată de stâlciri ale limbii române.
Competenții n-au decât să acționeze, prin colaborare cinstită cu inițiatorii, pentru ca noul cod fiscal să devină bun pentru România, pentru ca noul cod să facă din România un jucător puternic în piața concurențială a Europei. Fiindcă, altfel, vom fi tentați să dăm dreptate celor care susțin ideea unor complicități care au ca singur scop doar colonizarea economică.
Ideea colonizării mă duce cu gândul la un scenariu. Băncile internaționale au împrumutat țărilor sărace mai mulți bani decât puteau ele să absoarbă în mod productiv.
Apoi au învățat elitele locale să jefuiască avuția națională, să-și disimuleze avutul, să-l albească și să-l ducă în străinătate. În același timp, FMI a ajutat băncile străine să preseze pentru recuperarea împrumuturilor, amenințând datornicii cu asfixia financiară.
Acest scenariu nu-mi aparține. Este doar o redare aproximativă din scrierile lui Joseph Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru economie. Iar Stiglitz nu se referea, atunci când făcea aceste observații, la România. De aceea orice asemănare nu este decât întâmplătoare. Sau nu!
