Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cuvântul "votcă" apare pentru prima oară în anul 1405 într-un document al curţii Palatinatului Sandomierz din Polonia. Pe vremea aceea era medicament sau, cine ştie, produs cosmetic. În Rusia acelor timpuri, puţinele tipărituri pe teme farmaceutice menţionau o votcă produsă prin distilarea unui alcool provenit din cereale şi îndoit cu apă. Ceea ce a dat apă la moară lingviştilor care nu s-au mulţumit cu derivarea cuvântului votcă din "vodă", adică apă, ci s-au zbătut să-i dovedească înrudirea cu "răzvodit", a dilua.
O altă legătură între apă şi votcă apare în numele unei băuturi din Evul Mediu, aqua vitae, adică "apa vieţii" şi se înrudeşte cu denumirile unor băuturi asemănătoare în limbile poloneză, bielorusă şi ucraineană. Poate că merită o menţiune şi faptul că "whisky" provine dintr-o limbă celtică sub forma uisce beatha, cu acelaşi înţeles.
Ca băutură alcoolică, votca apare în secolul al XIV-lea. Inventată şi apoi produsă de călugării din mănăstirile din regiunile producătoare de cereale aflate azi în Rusia, Lituania, Ucraina, Polonia şi Bielorusia, ea ajunge în puţină vreme şi în ţările scandinave. Timp de multe secole, băuturile conţineau puţin alcool, maximum cele 14 grade obţinute prin fermentaţia naturală.
Distilarea, numită uneori "arderea vinului", a devenit posibilă o dată cu inventarea alambicului în secolul al VIII-lea.
Ca şi apa, focul apare în denumirile băuturilor: vinars, horelka, goriascee vino, brennevin...
În zilele noastre, votca este una dintre cele mai populare băuturi consumate în întreaga lume. Puţini ştiu însă că aceasta se datorează în bună parte unui personaj neobişnuit, eroul unei cărţi de mare succes, "Regele votcii". Autoarea, ziarista Linda Himelstein, a realizat o biografie a unui întemeietor al industriei votcii, Piotr Smirnov, născut în 1831 într-o familie de iobagi analfabeţi.
Cătunul în care locuia era atât de izolat, încât oricine ieşea noaptea din casă era sfătuit să facă zgomot pentru a ţine la distanţă lupii din pădurea învecinată. Dar inteligent şi ambiţios, Piotr pleacă de acasă la o vârstă fragedă şi îşi începe ucenicia la un unchi, hangiu într-un oraş din apropiere. Adolescentul observă şi înţelege mecanismele cererii şi ofertei. La 30 de ani este un mărunt negustor de băuturi alcoolice. Din ce în ce mai prosper, ajunge în 1886 să acapareze două treimi din piaţa votcii din Moscova şi devine furnizor al curţii ţarului.
Alcoolismul era şi atunci o problemă. Anton Pavlovici Cehov, care era şi medic, avea prilejul să constate ravagiile provocate de alcool la pacienţii lui, numea votca "sângele Satanei". Tolstoi, solicitat de unul dintre parlamentarii care îşi bazau platforma politică pe lupta pentru temperanţă, a propus o nouă etichetă pentru votcă. Ea conţinea cuvântul "OTRAVĂ", însoţit de craniul şi oasele încrucişate. Nu a avut succes, risca să provoace o catastrofă fiscală.
Încurajat de faptul că ţarul Nicolae al II-lea obişnuia să bea la prânz cel puţin două pahare cu votcă, Piotr Smirnov a devenit un pionier al marketingului. S-a străduit să câştige premii de prestigiu la Paris şi Viena pentru a-i atrage pe aristocraţi. În Piaţa Khitrov, "locul cel mai trist din Moscova", ne spune autoarea, el recruta zeci de sărăntoci pe care îi momea cu mâncare şi băutură, doar pentru a-i face să ceară votca sa prin cârciumi şi să protesteze dacă nu era disponibilă.
Strigătele lor pline de indignare "Cum se poate ca un local respectabil ca al dumneavoastră să nu aibă o asemenea votcă?" au avut efectul scontat. Comenzile curgeau, producţia era în creştere, iar câştigurile nu s-au lăsat aşteptate. Piotr Arsenievici Smirnov supraveghea personal calitatea ingredientelor şi puritatea apei, asigurându-şi succesul care l-a însoţit până la moarte în 1898.
În fine, o băutură alcoolică are parte de o presă bună, deşi nu este sigur că era cazul. Dar au apărut ştiri că şi tutunul, inamicul public numărul 1, e bun la ceva, ar ameliora simptomele în maladia lui Parkinson. Până şi untura, considerată până nu demult otravă pentru organism, s-a dovedit a fi în cele mai recente studii nu doar inofensivă, ci chiar recomandabilă.
Ultima informaţie mă întoarce în urmă cu jumătate de secol (încă nu eram clientul cardiologilor, pasionaţi de interdicţii), când împreună cu un prieten supravieţuiam cu o dietă bazată pe ridichi albe, untură care se vindea cu suta de grame şi pâine luată de la cantina studenţească. Când mai dădeam de bani, ne permiteam câte o votcă. Mică. Şi îmi aduc aminte de refrenul cântecului din titlu...
Citește pe Antena3.ro
