Puterea de a fi mai bun!

Toţi oamenii ar vrea să fie mai buni decât sunt. Toţi oamenii ar vrea să fie mai fericiţi decât sunt. Toţi oamenii ar vrea să fie mai iubitori şi să “aibă” iubire. Singurul motiv pentru care ei nu pot fi nici mai buni, nici mai fericiţi, nici să aibă mai multă iubire de dăruit este că “nu pot”, cum spune David Hawkins, un mare cercetător al stărilor de conștiință. Pur şi simplu, este cu neputiinţă să fii mai bun decât eşti în fiecare moment în care ”eşti”..Este cu neputiinţă să te simţi fericit în clipa în care te simţi extrem de nefericit. Este cu neputiinţă să te simţi calm în clipa în care eşti furios. Şi este cu neputiinţă “să iubeşti” când simţi că respingi ceva sau pe cineva. Cu toate că aceste stări de spirit sunt absolut evidente, trăite de către fiecare dintre noi de-a lungul vieţii, suntem complet neânţelegeători, complet supăraţi, îndureraţi, furioşi, trişti sau nefericiţi pentru că cei din jurul nostru nu sunt aşa cum am vrea noi să fie. Iar atunci când simţim furie, supărare, iritare, nefericire sau orice altceva simţim, nu facem decât să constatăm pe propria piele că nu putem simţi altfel decât simţim în acel moment.
De ce, oare, nu izbutim să acceptăm reacţiile proprii şi pe ale celor din jur, înţelegând “neputiinţa” umană ascunsă în ele? De ce nu devenim mai smeriţi, mai predispuşi către a înţelege, a ierta, a observa în oameni reacţiile lor izvorîte din neputiinţă şi din slăbiciune? Căci simplul fapt de a observa neputiinţa şi a fi conştienţi de aceasta ne face mai toleranţi, mai înţelegători, mai iubitori, mai puţin predispuşi către judecată, vinovăţie şi suferinţă. A înţelege că oamenii “nu pot” face mai mult decât fac şi “nu pot” reacţiona” altfel decît reacţionează ne ajută să ne deschidem mai mult spre ei, ne ajută să-i putem ajuta mai mult şi ne ajută să le fim călăuze în momentele critice ale vieţii. Observând că nu ne putem controla furia( chiar dacă n-o manifestăm în exterior, dar o simţim), deprimarea, frica, vinovăţia sau judecata vom înţelege că nici alţii “nu pot”, din motive ce ne rămân necunoscute (de fapt, motivele pot fi descoperite, dar despre asta vom vorbi altadată). Alţii, ca şi noi, se luptă cu propriile trăiri, gânduri şi stări interioare debusolante, asupra cărora nu au control. Alţii suferă în ascuns, şi ei – ca și noi -  inhibă la exterior, se prefac, se autiofalsifică, şi alţii trăiesc nefericirile, dar parcă avem ochii închişi şi ”nu putem” vedea în toate acestea glasul jalnic şi absurd al neputiinţei umane.

Dacă am avea ochi s-o recunoaştem, să recunoaștem neputiința noastră de a fi altfel decât suntem, ca și neputiința celorlalți, am cunoaşte, apoi, smerenia, răbdarea, înţelepciunea, puterea de a ne înţelege, ierta, a ne accepta pe noi înşine şi pe cei din jurul nostru. Dacă am recunoaşte că nu suntem cu nimic mai mari sau mai mici decât alţii, nici mai buni, nici mai răi decât ei, că - în adâncurile fiinţei noastre – trăim în aceeaşi debusolantă rătăcire, or în fericirea dată de momentele frumoase, am căpăta conştiinţa înaltă a iubirii. Ne-am simţi mai buni, mai fericiţi, mai iubitori. Adică, aşa cum ne dorim pe noi înşine când strigăm către alţii că nu sunt aşa de buni cum așteptăm să fie. Recunoaşterea slăbiciunii provenite din neputiinţa reală de a ne controla reacţiile negative ne va face mai toleranţi faţă de lipsa de control a celorlalţi şi mai toleranţi cu noi înşine. Mai înţelegători şi mai puţin tentaţi să dezvoltăm complexe de superioritate sau de inferioritate. Puterea de a fi mai buni se naște – ironic parcă – din recunoașterea și acceptarea deplină a neputiinței omenești!