Ar trebui să ştim că viaţa noastră ne poate face să alunecăm pe diferite derdeluşuri de gheaţă, că ni se poate întâmpla ceva rău, dar – oricât de rău ar părea – suntem echipaţi ”din naştere” cu puterea de a ne ridica, de a învinge şi, mai ales, cu puterea de a merge mai departe. Nu suntem atât de slabi pe cât credem, deşi nu strică uneori să trăim smerenia. Smerenia e o stare de spirit puternică, nu o slăbiciune. În smerenie trăim speranţa şi credinţa că o putere mai mare decât a noastră există şi poate întoarce lucrurile cu faţa spre lumină pentru noi. În slăbiciune e prea multă credinţă în durere, în pierdere, în lipsa de sens şi în dezolare. Puterea de care avem nevoie pentru a trece peste orice obstacol e în interiorul nostru, e în alegerea noastră de fiecare clipă, în alegerea de a percepe, a gândi, a trăi frumos în relaţia cu evenimentele şi cu lumea care ne înconjoară. Slăbiciunea ni se întăreşte în clipa în care credem în gândurile pe care ni le spunem singuri, în afirmaţiile tainice, pe care le hrănim în interiorul nostru; ”Cutare mă va lovi, x mă distruge sigur, viaţa e grea, nu pot face nimic să trec peste suferinţa mea, lumea este cauza problemelor mele, sunt o victimă”. Aceste gânduri ne reconectează cu întâmplările din trecut, înregistrate în memoria subconştientă sub formă de emoţii, iar emoţiile ne înghenchează şi ne fac să credem că nu avem nici un strop de putere, că răul de care ne temem se va întâmpla negreşit.
Avem nevoie să ştim, să ne trezim, să fim conştienţi că emoţiile sunt experienţe înregistrate în trecut, că ele ne ajută să recunoaştem lumea pe care am cunoscut-o în copilărie, dar nu aşa cum era lumea în mod real, ci aşa cum am perceput noi că era lumea. Avem nevoie de o reală dorinţă de a fi cu adevărat în prezent şi a percepe cu ochii lucizi, raţionali şi calmi ai maturităţii toate lucrurile ce se petrec, curg şi vin prin vieţile noastre. Emoţia e percepţie din trecut. Emoţia negativă, precum furia sau frica, sunt demoni născuţi din percepţia că suntem victime şi nu avem puterea să schimbăm pârghiile unei lumi, făcută – parcă – să ne asigure că nefericirea e destinul nostru absolut. Ne întrebăm temători şi nesiguri pe noi; unde-i puterea asta, cum pot ajunge la ea, cum o pot atinge, când văd că oamneii din jur au puterea să mă rănească, să-mi facă rău, să mă respingă, să-mi aducă atâta suferinţă? Cum să fiu responsabil de tot ce mi se întamplă, când văd că alţii îmi fac tot răul, când mă simt constrâns să accept puterea diabolică a celor răi? Ei, bine, tocmai aici avem nevoie de înţelegere, aici avem nevoie să ne ascuţim atenţia, să ne scuturăm de frunzele uscate ale percepţiei trecute şi să acceptăm că în noi, în gândul nostru e o putere fantastică. Liberul arbitru e, în fapt, puterea noastră de a alege ce şi cum gândim. Cu mintea noastră putem creşte sau putem ateriza în prăpastie. Cu gândul, cu propria afirmaţie mentală ne putem sustrage din ghearele răului sau putem intra singuri în ele. Gândirea pozitivă nu-i un mit, dar ea eşuează doar pentru că nu înţelegem inerţia experienţelor trecute, ce ne însoţesc insistent în emoţii şi ne oglindesc şi prin experienţe. De aceea, cu un gând pozitiv nu se face primăvară. Cu două gânduri frumoase, cu trei gânduri adevărate nu putem anula minciunile şi urâtul pe care l-am afirmat ani întregi. Avem nevoie să alegem conştient, continuu, cu perseverenţă, răbdare şi curaj să credem în soluţii, să gândim, să sperăm, să fim convinşi că ele există, chiar dacă nu le vedem imediat. Emoţiile din trecut vor continua să ne tragă la fund, să ne creeze tremur în trup, durere, grijă, frică sau mânie; ele ne vor spune că alţii, altcineva e vinovat pentru ce simţim şi pentru ce ni se întâmplă. Cu propriile emoţii ne ducem lupta pentru a recâştiga puterea noastră, nu cu bolile, nu cu alţi oameni, nu cu lumea pe care în trecut am perceput-o un tărâm al suferinţei. Să ne îngrijim mintea, să veghem ce anume acceptăm ca fiind adevărat în mintea noastră înseamnă să înţelegem că aici e puterea liberului arbitru, aici alegem cu adevărat şi, dacă alegem să afirmăm că avem putere şi suntem responsabili întru totul de noi înşine, vom şti că fiecare gând bun e o alegere corectă, iar corectarea continuă a felului în care gândim (nu corectarea lumii) ne va demonstra că n-am fost niciodată slabi!