Puterea Puterii

Mă gândesc la oamenii care au Putere. Cu "p” mare. Cred că reprezintă o categorie umană destul de omogenă. Care diferă de cea a noastră, a celorlalţi, în mod esenţial, nu neapărat prin diferenţa de dozaj dintre fericire şi nefericire, dintre speranţă şi deznădejde, dintre veselie şi tristeţe, dintre lumesc şi spiritualitate, ci prin forma pe care aceste categorii existenţiale o îmbracă. Uite, ia de exemplu un super-mega patron. Un baştan adevărat, nu unu’ de ăsta care să stea toată ziua cu frica-n sân că-l calcă "garda”. Şi, neapărat!, nu un prost. Unu’ pentru care metafizica îşi poate face loc oricând pe agenda de întâlniri zilnice. Poftim, ce face el cu Puterea lui? Bani. Şi desenează nu numai cariere dar şi destine umane. Întreţine, direct şi indirect, multe, să zicem foarte multe, familii. După aia ce mai face? Îşi creează un confort impresionant. Îşi permite hobby-uri extravagante. După aia ce mai face? Gândeşte strategic! Planurile lui cuprind perspective extrem de largi, nu se referă la un anumit interval de timp decât ca etapă înspre un ceva, s-ar spune, pe bună dreptate, atemporal. Pentru el ziua de mâine nu este ceea ce este pentru noi, adică viitorul, ci face parte din prezent. Ce mai face? Dă ordine. Face şi desface tot felul de chestii complicate la care nu au acces decât iniţiaţii. Şi ce mai face? Se întristează - senzaţia, pun pariu, este exact aceeaşi ca la noi, motivele pot să difere, în sensul că un super-mega Puternic ar putea avea mai multe motive de întristare decât noi, în sensul de rafinament, adică motive mai rafinate de întristare decât noi, deci în plus cum ar veni, motive de întristare pe care noi nu ni le permitem, cred că acum am fost clar. Altminteri, la fel stau lucrurile si cu bucuriile, nu-i vorbă. Ce mai face? Iubeşte, mănâncă, se îmbolnăveşte, trăieşte. Fiziologic vorbind, la fel ca orice alt om.

Puternicul ăsta pe care l-am luat de exemplu are însă neapărată nevoie de noi. Nu poate să trăiască fără noi, ăştia din tabăra cealaltă, pentru că, presupunându-l izolat între cei de teapa lui, s-ar sufoca. Puternicii lăsaţi de unii singuri, ei între ei, ajung imediat la tribalizare şi de aici la canibalism. Până la urmă, cu toată modestia de rigoare, noi suntem cei care le dau un rost în viaţă, cei care îi civilizează şi care, la nevoie, îi protejează.

Aşa. Acum sar la altceva. Fereastra mea de la bucătărie dă spre un bulevard mare, care are pe trotuar bănci, şi exact în raza mea vizuală, coş de gunoi. M-am obişnuit – ca o ţaţă! – să mă uit cu atenţie pe geam în tot felul de momente ale zilei. La mine, în sectorul 3, la Putere sunt tot cei de la Putere. Şi am constatat că tot mai multă lume se uită în coşul de gunoi, de altfel unul frumos, graţie, sunt sigur, şi simţului estetic al primarului Liviu Negoiţă. Care, făcând parte din categoria omogenă a celor pomeniţi mai sus, aşa cum spuneam, are loc oricând, în agenda zilnică, pentru măcar o întâlnire cu metafizica, din care decurge, firesc, şi spiritul estetic. Dar să revin. Tot mai multă lume ia la cunoştinţă de existenţa frumosului pus în faţa ferestrei mele, unii privindu-l cu atenţie cercetătoare, alţii doar aruncându-i ocheade întrebătoare.

Şi iarăşi revin la problema deţinerii Puterii. Super-mega patronul se lasă cumpărat cu bani – deşi are impresia că el ne cumpără cu bani pe noi, da’ chestiunea merită discutată şi are un final uşor deductibil pentru oricine a citit Noul Testament – şi asta, că se lasă cumpărat cu bani, e de înţeles. Da’ de ce să vrei să fii Traian Băsescu? Adică de ce să fii Traian Băsescu şi să nu vrei să te schimbi? De ce să fii la Putere şi să vrei să rămâi la Putere, când banii cu care te-ai lăsat cumpărat nu-ţi mai pot oferi decât imaginea dezolantă a unor oameni care admiră esteticul prin intermediul coşurilor de gunoi?! Ce Putere mai poate avea Puterea atunci când nu mai poate schimba dezolarea în speranţă, când răstoarnă frumosul în urât?