Rani deschise: reflectii despre comunism si fascism (I)

Comunismul si fascismul au fost cele doua incarnari ale raului radical in veacul al XX-lea. Frati gemeni, comunismul si fascismul, ori, daca vreti, bolsevismul si nazismul, au reprezentat expresiile patologice ale radicalismului politic in secolul al XX-lea. Prelungirile lor in secolul al XXI-lea nu pot fi negate. Miscarile politice constituite pe baza de "celule", cultul liderului, sacralizarea ideologiei, sunt atribute care se regasesc in ceea ce putem numi totalitarismul islamist.

Intr-un eseu recent, filozoful sloven Slavoj Zizek atragea atentia asupra similitudinilor, dar si diferentelor dintre cele doua totalitarisme. Intre acestea, faptul ca cel comunist, mai ales in versiunea stalinista, a recurs la institutia procesului spectacol, menit sa duca la ultima degradare a celor acuzati de cele mai halucinante crime. Este ceea ce istorica franceza Annie Kriegel a numit candva pedagogia infernala. Ambele sisteme s-au caracterizat prin demonism si nihilism axiologic. Ambele au pretins ca raspund unui comandament istoric superior si ca atingerea scopurilor ultime justifica orice mijloace. Exista, repet, distinctii ce nu pot fi uitate ori contestate. Sunt astfel de acord cu Zizek ca in nazism (care a durat doar 12 ani) nu s-a putut constitui o directie reformatoare. Nu stim ce s-ar fi petrecut daca nazistii castigau razboiul (un gand sinistru in sine). Imi vine insa greu sa cred ca, dupa moartea lui Hitler, ar fi existat ceva similar cu hrusciovismul. Nu mi-l inchipui pe Martin Bormann condamnand "crimele lui Hitler". Auschwitz este o consecinta terifianta a proiectului ideologic nazist asa cum a fost formulat el explicit de Hitler, Rosenberg si Goebbels. Pentru ideile lui Zizek, sugerez cartea sa "Ati spus cumva totalitarism?" aparuta la Editura Curtea Veche, in colectia "Constelatii", pe care am initiat-o si o coordonez. Zizek ne indeamna sa staruim asupra distinctiilor esentiale dintre cele doua ideologii. Raymond Aron spunea si el candva acelasi lucru. La sfarsitul vietii insa, in volumul "Spectator angajat", marele sociolog francez marturisea ca nu mai este adeptul acestor fine delimitari. Pentru el, comunismul si fascismul erau in egala masura abominabile si criminale. Un adevar afirmat candva, cat se poate de transant, de scriitorul Vasili Grossman.

Intre 13 si 17 aprilie am participat la Potsdam la o conferinta pe tema "Rani deschise: Reflectii despre comunism, nazism si secolul al XX-lea". Organizatorii au fost Forumul Einstein, condus de cunoscuta ganditoare Susan Neiman, autoarea unei carti despre "Raul in gandirea moderna" si de Institutul Remarque de la New York University, al carui director este istoricul Tony Judt. Printre participanti, sa-i amintesc pe celebrul istoric Eric Hobsbawm, autorul magistralei "Ere a extremelor", profesorii Jan Gross de la Princeton (autorul cartii "Vecini" aparuta in traducere romaneasca la Polirom), Omer Bartov, Karl Schlogel, Norman Naimark, si multi altii. Ar fi trebuit sa participe si Jorge Semprun, faimosul scriitor franco-spaniol, autorul "Autobiografiei lui Federico Sanchez". Semprun nu a venit, intrucat racise cu o saptamana inainte la comemorarea a 60 de ani de la eliberarea lagarului de la Buchenwald, unde fusese detinut, ca militant al rezistentei franceze. A fost prezent insa fostul superspion Markus Wolf, in perfecta forma la cei peste 82 de ani, care a povestit despre iluziile sale de odinioara si despre contrastul dintre acestea si realitatile sordide ale stalinismului. Wolf a continuat sa sustina legenda despre RDG ca stat antifascist, ramanand opac la intrebarile ce i s-au pus privind originile reale ale catastrofei totalitare in chiar proiectul marxist-leninist. Pentru Wolf, imi pare, proiectul originar a fost onorabil. Mizeria s-a nascut insa pe drum, datorita josniciei umane si pacatelor lui Stalin.

A trecut un an de cand am inceput aceasta colaborare saptamanala la Jurnalul National. Mi-am propus sa ating in eseurile mele chestiuni politice, morale si intelectuale ardente. In saptamanile viitoare ma voi ocupa, pornind de la discutiile de la Potsdam, tocmai de acest subiect, despre ceea ce Francois Furet detecta drept chestiunea centrala a secolului al XX-lea: relatia dintre comunism si fascism. Sa pomenesc aici ca printre primii care au observat afinitatile dintre cele doua ideologii totalitare a fost Mihail Sebastian. El a inteles ca miscarile subsumate termenului de mesianism politic (religii seculare intemeiate pe ideea clasei ori rasei "alese") dispretuiesc si distrug individul. Comunismul a tratat individul, scria Arthur Koestler in "Intuneric la amiaza" (tradus din germana in franceza sub titlul "Le zero et l’infini"), drept o "fictiune gramaticala". In "Cum am devenit huligan", Sebastian scria cu tragica luciditate, la mijlocul anilor ’30: "Marxismul si fascismul pot cuprinde 100 de adevaruri politice si economice decisive, dar amandoua pornesc de la o groaznica ignorare a omului. Sunt si in marxism si in fascism o lipsa de viata si un abuz de scheme care le face din capul locului artificiale. Acest lucru se va razbuna astazi sau peste 100 de ani, dar se va razbuna".