Război între două Românii

România de stat bugetară şi România particularilor sunt două ţări antagonice în stare de armistiţiu care n-or să facă multă vreme pace. Guvernul, premierul, parlamentarii şi preşedintele nu vorbesc decât de bugetari şi de banii care trebuie adunaţi de la privaţi la buget. Fără banii pe care statul bugetar îi ia de la particulari România n-ar mai exista.

Deşi ştie că n-are altă soluţie decât impozitarea particularilor, şi că se sinucide, dacă îi impozitează criminal, România bugetară continuă să-i jefuiască pe privaţi, să-i considere vinovaţi, pentru că nu dau mai mulţi bani statului, să-i stârnească pe bugetari contra privaţilor şi să născocească noi taxe, amenzi şi impozite. România de stat se poartă cu particularii la fel cum s-ar fi purtat şi statul comunist cu bişniţarii de blugi şi cafea, dacă ar fi fost obligat de Occident dimpreună cu Moscova la toleranţă.

Eu, particularul, care din 1990 nu am altă legătură cu statul decât prin Fisc, Tribunal şi Poliţie, sunt din ce în ce mai indiferent la problemele României de stat. Mă simt bişniţar cu statul la pândă pe urmele mele. Simt că bugetarii mă duşmănesc şi că, dacă n-ar fi Uniunea Europeană, totalitarismul românesc cu faţă capitalistă, nu contează că s-a numit ţărănist, liberal sau social-democrat, m-ar pedepsi pentru îndrăzneala de a nu mai fi sărac.

Statul nu dă oamenilor bani, fiindcă statul nu produce bani. Statul doar îi adună şi îi împarte, făcându-şi lui parte din ce mai mare la concurenţă cu partea celor care produc banii, particularii.

De luni bune, domnul Boc şi Guvernul lui nu vorbesc decât de buget şi de salariile bugetarilor. Nici un cuvânt despre problemele privaţilor. Criza însă e a privaţilor, nu a bugetarilor. Statul bugetar n-are cum să fie atins de criza mondială, pentru că nu produce nimic decât o administraţie lăbărţată şi hulpavă, plătită la vârf ca una perfectă. Particularii mor, dar cel care se vaită e statul bugetar. Un şef de-al meu de odinioară mi-a spus că el de fapt mi-a fost un şef bun, pentru că avea toată puterea să-mi facă orice rău ar fi vrut, dar nu mi-a făcut nici unul. Aşa e şi statul bugetar: ar putea să ne facă şi ultimul mare rău, nouă, particularilor, naţionalizându-ne, dar e bun, adică european, şi ne îngăduie să fim încă liberi, doar ca să ne putem exercita dreptul democratic de a ne plăti impozitele din ce în ce mai nedemocratice.

Sondajele ar fi mult mai credibile, dacă în loc să lucreze cu întrebări fără obiect cum ar fi încrederea în Biserică şi Armată, ar contabiliza sentimentele particularilor faţă de politica statului român cu particularii.

Există şi căpuşe mari, mult mai mari decât cele pe care le cunoaştem. Căpuşe mari cât gândacii. Pentru mine, particularul, statul bugetar falit e în mometul de faţă o căpuşă mare cât un rinocer nemâncat şi iritat.