Răzgandacia

La mii de ani distanţă, Răzgandescu şi Răzgandeanu (fraţii vitregi ai secvenţei oranj), chemaţi să carmuiască ţara vechilor daci liberi, au preferat răzgandirea ca strategie de guvernare. Arta promisiunii amanate şi-a angajamentelor incălcate. (Dizgraţierea iliescistă a mironului cozmic este şi ea o variaţiune a temei răzgandirii romaneşti, nu iese din tiparul epocii de repetate şi păguboase ezitări postdecembriste.)

MOTO: "Dacă te tot schimbi şi devii in fiecare zi altceva, ajungi să nu mai fii nimic"
Virgil Gheorghiu

Romanii, disciplinaţi şi căliţi in campanii triumfătoare, năvăliră in Dacia in vuietul metalic al armurilor strălucitoare. Păşeau in cadenţă zgomotoasă, hotăraţi să cucerească o populaţie cam lenoasă, dar vitează, dacă e să-l credem pe grecul Herodot, deşi, după "darul" troian, cine se mai increde in greci? O populaţie binecuvantată de Dumnezeu cu bogăţii ademenitoare, ce aţaţaseră poftele nesăţioase ale valurilor de cotropitori, succesive şi barbare. Dacii, deloc obişnuiţi cu organizarea militară, pierdură in cele din urmă războiul, in ciuda straşnicei rezistenţe, ceea ce-i uimi pe greu incercaţii atacatori. Cel puţin nu altfel relatează cronicarii vremii despre ciocnirea daco-romană. Retras in munţi cu un palc de oşteni atinşi de noroc, Decebal, fără să-şi chibzuiască gestul temerar, alese să-şi curme viaţa, astfel incat supravieţuirea să nu-i aducă umilinţa robiei. Decat sclavia, mai bine moartea! Aşa gandise atunci bravul erou şi vestea se rostogoli năprasnic in hrubele dacilor scăpaţi din incercuirea vrăjmaşă. Fiecare, şi nu-ncăpea vreo indoială, l-ar fi sfidat pe duşman aidoma căpeteniei lor fugare, luandu-şi beregata neşovăielnic, iar mandria asta nemărginită ii cantărea, ii făcea vrednici in ochii tulburi ai posterităţii. In liniştea sangerie a dimineţii, planul se suci, la sugestia sfetnicilor curţii pribege. Decebal se răzgandi, infricoşat de intunericul veşnic ce pandea dintre plăselele jungherului sortit să-l jertfească. Işi strigă oamenii şi, cocoţat pe o stancă pleşuvă, le spuse grav că "viaţa nu este intotdeauna aşa cum o planifici". Le zise, ros de indoieli şi de temeri, că nu se va sinucide, intrucat ii ajunseseră la urechi zvonuri alarmante, transmise din grotă in grotă prin bocănituri de implorare. Ce mai, ţara era la ananghie sub bocancul legiunilor străine, grăbite să-i schimbe grabnic tocmelile! Răzgandirea ii dezamăgi pe mulţi şi, curand, aureola ce invăluise ezoteric făptura decebalică păli, chiar dacă prin luminişurile codrilor carpatici aghiotanţii loiali strangeau cete de zdrenţăroşi, cărora proscrisul le ţinea, cu inflăcărată disperare, cuvantări de imbărbătare. Intr-una din zile, trădat de caţiva apropiaţi, Decebal fu inconjurat de romani inarmaţi pană-n dinţi şi căzu prizonier. Fălnicia sa de odinioară se risipise, se cofleşise, şi-n locul ei rămăsese un ghiuj pămantiu şi hăituit. Un bărbat insingurat, izgonit din legenda ce-l insoţise mereu, nu şi-n clipa tragicei răzgandiri. Ori poate că tocmai această răzgandire ii implinea legenda! Aici, insă, cronicile tac, incapabile să desluşească taina. Noii stăpani ai Daciei il ferecară intr-o cuşcă aurită şi-l arătară mulţimilor de gură-cască adunate pe drumul ce ducea in capitala Imperiului, ca pe supremul trofeu la care ravnise Marele Imperator. Purtat dimpreună cu capul de lup pe străzile Romei, inţesate de beţivani gălăgioşi şi cocote sulemenite, Decebal deveni ţinta batjocurii vulgului agresiv. Circul ăsta nesfarşit şi oficial, indurat dindărătul gratiilor scumpe, ii micşorase trupul şi-i uscase sufletul. Se stinse inainte de soroc, strivit de flegmele şi excrementele ce-l petreceau pretutindeni, in trecerea prin captivitatea destinului răzbunător şi cinic.

Din fericire, Decebal nu s-a răzgandit şi intamplarea povestită de mine e pe jumătate fictivă. Jumătatea a mai urată, a mai tristă şi crapuloasă. Onoarea l-a indemnat să se aşeze de-a dreapta Tatălului la timp şi de bunăvoie, iar pe suicidul lui patriotic am ţesut o intreagă istorie a neatarnării, adesea falsificată. O istorie de invinşi, totuşi reabilitată de pilda demnităţii originare. Curajoasă şi exemplară. Decebal nu ne-a lăsat o Răzgandacie, ci o Dacie orgolioasă şi darză, dispusă să-şi sacrifice intaiul războinic pentru a-l feri de ruşinea decăderii, a derizoriului.

La mii de ani distanţă, Răzgandescu şi Răzgandeanu (fraţii vitregi ai secvenţei oranj), chemaţi să carmuiască ţara vechilor daci liberi, au preferat răzgandirea ca strategie de guvernare. Arta promisiunii amanate şi-a angajamentelor incălcate. (Dizgraţierea iliescistă a mironului cozmic este şi ea o variaţiune a temei răzgandirii romaneşti, nu iese din tiparul epocii de repetate şi păguboase ezitări postdecembriste.) In spatele acestei strategii pitice şi dezonorante se destrăbălează fachirii manipulării de partid şi de stat, dresaţi să asigure prostimea (de fapt, un miriapod amorf, ursit experimentelor politice) că orice răzgandire ascunde un interes naţional mai presus de vrerea suspendată a bieţilor răzgandaci. Candva, Napoleon işi povăţuia semenii care-i stătuseră la picioare că cel mai bun mijloc de a-ţi respecta cuvantul e să nu ţi-l dai niciodată (il citez din memorie). La noi, la periferia răsăriteană a Europei, cuvantul n-are valoare, e doar cărăuşul harnic al minciunii, in toate formele ei toxice, şi-ajung "cinci minute" ca să-l iei inapoi. "Cinci minute" in care gloata năvleagă aplaudă şi cantă că, deh, democraţia scuză nerozia, o legalizează şi-o multiplică! Iar nerozii votează, fiindcă, uneori, Răzgandacia se transformă in Republica Romferendum...