Răzvan Lucescu, singur împotriva sa

Naţionala României a făcut finalul sezonului prin meciul disputat împotriva Hondurasului. Şi a câştigat. Cu 3-0, adică un scor convingător. Pentru a ambala în impresii şi mai bune evenimentul este bine să apă­săm în comentariu pe faptul că Hondurasul este echipă calificată la turneul final al CM. Dar atât! Fără să ne mai pierdem în amănunte legate de valoarea reală a adversarului. Apoi, pentru a crea decorul unui final de un roz infinit, îndulcim amnezic amintirile ultimelor evoluţii ale naţionalei şi băgăm la înaintare cli­şeul acela conform căruia ultima impresie contează. Croitoriile astea meseriaşe pot escamota amăgitor câte ceva din urâţenia cocoşatului. Dar nu-l vindecă nicicum pe pacient. Fotbalul nostru este la vale rău de tot şi, dacă vom continua să ne minţim, dacă nu înfruntăm cinstit această realitate, suntem curăţaţi.

Răzvan Lucescu şi-a asumat o grea responsabilitate în momentul în care a acceptat preluarea na­ţionalei. Şi el ştia acest lucru. Ştia că va trebui să gestioneze un patrimoniu calic, ştia că naţionala este obligată să respire, aşa cum am mai spus, în eşapamentul puturos al unui campionat şchiop. Şi-a asumat însă riscul şi am apreciat curajul său de atunci. Chiar am crezut că, abandonând micile pricini partizane şi derapajele pe care un antrenor de club şi le mai poate permite, Răzvan va fi capabil să creeze la naţională o forţă de grup superioară sumei valorilor indivi­duale.

Se vede însă treaba că, înainte de a antrena naţionala, Răzvan nu s-a antrenat suficient pe sine. Sau şi-a antrenat prea mult orgoliile. Altfel nu-mi explic declaraţiile sale total lipsite de tact şi diplomaţie. Nu-mi explic derapajele absolut impardo­nabile şi ieşirile infantile prin care, crede el, ţine piept criticilor inerente generate de rezultatele naţionalei.

Răzvan Lucescu a susţinut, după meciul cu Ucraina, că naţionala a fost învinsă de un arbitraj măgăresc. Bine! Facem abstracţie de rezultat. Dar jocul? Mai putem invoca măgăria arbitrilor şi pentru a scuza evoluţia lamentabilă a echipei noastre, pentru a justifica analfabetismul fotbalistic în care ne-am complăcut uneori.

Am pierdut şi cu Macedonia. Dar anestezicele arbitrajului măgăresc se epuizaseră. Aşa că am suportat operaţia pe viu. Şi am răbufnit după glorioasa victorie cu Hondurasul. Răzvan Lucescu a tras puternic aer în piept şi a băgat lozinca lui Copos: "Singuri împotriva tuturor!". Lucescu şi-a inventat adversari în lumea vorbelor, dar riscă să piardă şi aici chiar mai convingător decât în fotbal. În primul rând pentru că minte
atunci când susţine că luptă împotriva presei din România, a oamenilor de fotbal din ţară şi a celor care fac afaceri în fotbal. Evident, Lucescu are şi adversari subiectivi. Dar aceştia pot fi ignoraţi sau învinşi prin argumentul rezultatelor. Şi ei nici nu contează. Dar acuzaţiile la grămadă nu-l ajută cu nimic pe Răzvan Lucescu. Dimpotrivă, se întorc împotriva sa şi, lucrul cel mai grav, împotriva naţionalei pe care altfel el ar trebui
s-o protejeze.

După meciul cu Hondurasul, Ienei spunea că în sfârşit a văzut un joc mai organizat, Lăcătuş remarca atitudinea jucătorilor, iar Ilie Du­mitrescu vorbea despre coeziune, disciplină de joc şi bună organizare. Aceştia sunt oamenii de fotbal din ţară pe care îi acuza Răzvan Lu­cescu?