RCA, taxa invizibilă

Dacă ar face-o, inflaţia s-ar calcula pe baza IPT - indicele preţurilor totale - ce ar include în „coșul” inflației nu doar prețurile de consum, ci și pe cele corespunzătoare celorlalte cheltuieli pe care le are familia medie. Şi poate că de asta taxa RCA nu s-a plafonat, precum energia, fiindcă nu se vede în IPC.
Cred că nu ar trebui să scăpăm din atenţie RCA, aşa cum se cam întâmplă şi subiectul lipseşte din dezbatere, deşi se socializează vizibil pierderile. Dacă nivelul RCA crește de la simplu la dublu într-un interval scurt de timp asta ne amintește de anul 1995, atunci când guvernul a cheltuit iresponsabil banii luați cu împrumut prin bondurile Nomura și pentru a se achita creditele și reface rezerva valutară, foarte importantă ca element de credibilitate în fața finanțatorilor internaționali alături de girantul FMI, leul s-a depreciat de la simplu la dublu în raport cu dolarul.
Un episod similar, la fel de vizibil, care a dus la o „creștere a cursului”, așa cum se observă şi la nivelul taxei RCA, s-a produs în 1997. Atunci a fost a doua oară când statul nu a fost lăsat să dea faliment, așa cum cel bulgar a făcut-o, încrederea fiind „cumpărată” în acea perioadă, dacă îmi amintesc bine, cu dobânzi de peste 100%.
Acele secvențe s-au derulat totuși demult, în proximitatea jocurilor piramidale, acum rezerva valutară, principala garanție a țării, se găsește la peste 50 miliarde de euro, față de 100 milioane de dolari la cât se mai plasa în 1995 după plățile externe pe care am reușit să le realizăm și să nu intrăm în incapacitate de plată, așa cum previziona că se va întâmpla Fondul Monetar Internațional.
În ceea ce privește RCA însă, după cum se socializează pierderile, pare să fi rămas ca „aspect” tot undeva la jumătatea anilor ’90, pentru că dacă pe „marea” piață financiară leul se apreciază și rezerva se încarcă cu devize, pe această componentă „mică” se observă o cantitate greu de acceptat de hazard moral și selecție adversă, reiterez ca în timpul „copilăriei” financiare a României, de când s-au învățat multe până în prezent. Cu precizarea că pe o piață bancară se lucrează mai dificil decât pe cealaltă „componentă”, deoarece banii se iau cu împrumut de la deponenți și plasați debitorilor, nu de tot!
În fine, orice sistem de asigurări are drept principii de bază dispersia riscurilor și socializarea costurilor daunelor. Tocmai de aceea, unele grupuri religioase, cum ar fi Amish, refuză să participe la ele, indiferent dacă sunt de stat sau private, pentru că li se pare imoral să obțină beneficii pe seama altora. Nu discutăm această interpretare etică, dar exemplul dat ne ajută să înțelegem natura asigurărilor.
Într-un sistem privat de asigurări, fiecare participant intră în mod voluntar în acest aranjament de natură contractuală și nu are nimic de obiectat la faptul că banii lui vor ajunge la alți participanți, adică dacă din primele plătite de el vor fi despăgubiți cei care suferă daune. Pe de altă parte, într-un astfel de aranjament, asigurătorii privați au tot dreptul și chiar obligația de a evalua cât mai exact riscul de daună prezentat de fiecare asigurat și de a-i fixa prima de asigurare în concordanță cu analizele actuariale.
În schimb, în sistemele de asigurări obligatorii, impuse de stat prin lege, hazardul moral și stimulentele perverse sunt la ele acasă, iar selecția firească, pe bază de evaluare de risc făcută cu acuratețe, este înlocuită de antiselecție. Interzicând, practic, evaluarea corectă și profesionistă a riscurilor, statul transformă de fapt polițele de asigurare în taxe încasate de companii private. Care ajung să se comporte cu banii clienților la fel de irațional precum statul cu banii contribuabililor, dovadă în acest sens fiind valul de falimente din asigurări.
Bine totuși că există soluții, care pot înlocui taxa RCA și evoluția ei „anacronică” în comparație cu ceea ce se vede pe restul pieței financiare. În unele state din SUA, nu poți să conduci mașina fără să depui o garanție financiară la bancă, ce urmează să fie executată în caz că faci accident. Altfel spus, „RCA” - ul ți se ia o singură dată și garanția se execută doar dacă ai produs prejudicii. Nu se încasează periodic - la 3, 6, 12 luni - pentru a se „socializa” alte daune. Nu funcționează precum sistemul public de pensii, unde cotizezi mereu pentru alții în loc să recurgi la ceea ce se numește „un consum amânat” ori „o economie forțată” doar pentru tine, pentru bătrânețea ta, atunci când nu mai ai capacitate de muncă.
Și deși puțini știu, piața asigurările în interbelic era poate la fel de fel de prosperă precum cea „mare”, bancară. Mărturie au rămas palatele din București ale societăților Dacia România (Strada Lipscani 18-20), Naționala (Strada Doamnei 12), Asigurarea Românească (Bulevardul Magheru 12 -14), Steaua României (Piaţa C.A. Rosetti 4), Adriatica - „Clădirea Românească” şi Agricola Foncieră - ambele în Piaţa Naţiunilor Unite . Cel care a fost mulți ani sediul central al BCR, din spatele statuilor de la Universitate, Palatul Oscar Maugsch, plasat simetric cu Palatul Creditul Industrial, care a întregit hemiciclul opozit, găzduia în anii de glorie dintre marile războaie societatea de asigurări Generala.
Iată că istoria îi „condamnă” pe cei din zilele noastre să se ridice la nivelul celor care au păstorit odinioară piața asigurărilor, probabil la fel de înfloritoare precum cea bancară.