Prin redacțiile televiziunilor circulă o glumă: Mirosul nu se simte pe cameră! E printre primele lecții pe care le primești ca reporter. Mi-am adus aminte de ea în timp ce curgeau imaginile din Bruxelles. Și e prima dată când în imagini am simțit mirosul. Mirosul fricii! Ca să scap, am navigat aiurea pe net până mi-am dat seama că-n lipsa unui antidot la orori, căutam concertele mari de anul viitor. Da, concertele acelea pe care le treci în calendar și te uiți la dată atunci când realitatea zilei te sufocă. Și-am găsit! Concerte la Paris, la Londra, la Roma, la Copenhaga. Și când mi-am spus că vreau și acolo, și acolo, și acolo, mi-am adus aminte de mirosul fricii.
Miros pe care-l simțim toți, acum. Și pe care-l vom simți multă vreme. De care ne vom aduce aminte la fiecare zbor, la fiecare click pe un site de bilete, la fiecare planificare de concediu. Fiecare generație a avut coșmarul său. Părinții noștri s-au luat la trântă cu comunismul, părinții lor, cu războiul. Noi, cu terorismul! Asta e frica noastră! Doar că eu refuz să-mi fie frică! Refuz să stau la mâna și detonatorul unui concetățean de-al meu, a unui tânăr poate de altă religie ca mine. Refuz să-mi fie teamă de niște oameni pe care nu-i cunosc și nu mă cunosc, cu care nu am nimic de împărțit. Nici măcar idei! Refuz să cred că-n secolul 21 sunt oameni care pot ucide doar pentru că au altă religie, deși niciunul dintre noi nu și-a ales-o la naștere.
Refuz să mă ascund! Refuz să nu văd concerte! Refuz să-mi fie frică!