Relaţii cu... sau fără iubire

”Dragoste cu sila nu se poate”, zice un proverb popular, iar în proverbe s-a adunat întreaga înţelepciune a popoarelor. Dragostea-i o alegere a sufletului, de aceea ea nu are explicaţii mentale. Nu poţi spune raţional ”de ce iubeşti pe cineva”, de ce nu iubeşti pe altcineva! Pur şi simplu, simţi că iubeşti sau nu iubeşti. După a iubi sau a nu iubi e un mare, mare punct, pe care mintea încearcă să-l transforme în virgulă, doar pentru a adăuga explicaţii complicate, complexe şi problematice unei stări fără explicaţii şi imposbil de descris. Noi nu putem iubi nimic şi pe nimeni forţat, dar – cu toate acestea – recurgem la forţă şi nu doar la forţă fizică, la violenţă verbală, ci la diferite tipuri de constrângere, în speranţa că celălalt, un altul, pe care-l dorim musai lângă noi, chiar cu preţul sugrumării sufletului său, ne va iubi. ”Să fim iubiţi cu forţa”, iată o cerere pe care o facem inconştient cu toţii în anumite momente ale vieţii. Dacă partenerul nostru de viaţă, iubitul, iubita, soţul sau soţia evadează către o altă relaţie, ne supărăm, facem presiuni, încercăm să-l aducem înapoi, recurgând la diferite tertipuri constrângătoare. Averile, copiii, responsabilitatea, prestigiul, moralitatea, o multitudine de concepte mentale ne parvin şi ne sprijină, pentru a ne susţine şi a ne motiva furia, enervarea, frustrarea sau tensiunea atunci când partenerul de viaţă alunecă spre ..altcineva. Prea puţini oameni înţeleg iubirea şi libertatea de alegere şi prea puţini au puterea de a-şi întreba partenerul; ”Nu mă mai iubeşti”? ”Ce nevoi are sufletul tău, ce cauţi pentru a fi fericit”? ”Aş putea face eu ceva, care să te ajute să te simţi împlinit în viaţa ta”?

În realitate, fără aceste întrebări şi răspunsuri, discuţiile legate de trădare, înşelare, părăsire, abandon, separare, despărţire între oameni sunt incomplete şi dezvăluie prezenţa sau absenţa iubirii în cuplu. Mintea nu poate explica iubirea, n-o poate justifica, n-o poate înţelege, căci iubirea-i dincolo de toate înţelegerile, o prezenţă în minte, dar – mai ales – dincolo de tot ce poate spune mintea despre ea. Separările, fără excepţie, au la rădăcină percepţia că iubirea nu este prezentă. Iar dacă cineva pleacă dintr-o relaţie, nu se poate întâmpla niciodată fără ca percepţia că iubirea lipseşte să fie şi ea prezentă. Nu a ne despărţi sau a fi împreună este important, cât a înţelege dacă suntem împreună ”în iubire” sau din pricina absenţei iubirii. A fi împreună fără iubire e ca şi cum am locui într-o casă pustie sau am avea o casă frumoasă undeva, pe lume, dar noi locuim într-o cocioabă. Iubirea este sursa de energie a relaţiei, iubirea este sursa comportamentului frumos, iubirea şi afectivitatea sunt sursele comportamentului moral, al atitudinii deschise şi al bucuriei de a fi împreună. Când suntem într-o relaţie fără iubire, tindem să evadăm din ea. Când sufletul nu-i prezent în locul în care-i şi trupul, lipseşte întotdeauna esenţa, frumuseţea, comunicarea, graţia şi împlinirea. Atunci, de ce, oare, majoritatea oamenilor îşi constrâng partenerii să rămână lângă ei, de vreme ce dragostea nu poate fi constrânsă de nimic, iar fără ea ceea ce construim nu-i o familie frumoasă, cât o manifestare a Egoului. Dragostea este reală doar atunci când cel iubit vine către noi fiindcă el singur alege aceasta. A suferi pentru că altul nu ne iubeşte e un fel de a ne împotrivi iubirii, care – în strălucirea şi-n graţia sa – ne îndepărtează de ceea ce nu este iubire!