Respect pentru existenţă...

Un proverb romanesc spune; ”A fi om e lucru mare”! Oare ce ne face pe noi să fim ”oameni” Ă Ce anume ne face diferiţi de toate celelelalte specii, de toate fiinţele care respiră pe PămantĂ Ce ne face să fim atat de diferiţi unii de alţiiĂ Ce repere avem pentru a înţelege în ce proporţie se manifestă prin noi ”sentimentul de a fi om”, ce ne face să creştem în proprii ochi până acolo unde să ne îndrăgim pe noi înşine, să aşternem seara capul pe o pernă şi să ne simţim liniştiţi şi împăcaţi cu noi, cu ceea ce am spus, am gândit şi am făcut în fiecare ziĂ Oare-i suficient să mergem pe două picioare, să avem ochi, mâini, să avem gânduri şi emoţii pentru a ne intitula ”oameni”Ă După cum sugerează proverbul, avem nevoie de alte repere, unele situate undeva, în planul subtil al percepţiei, al experienţei vieţii, avem nevoie de repere mai profunde pentru a trăi sentimentul ”omenescului” din noi. E vorba despre a fi conştient, căci conştienţa pare să aibă ieşiri fantastic de puternice undeva, în câmpul informaţionl, în locuri pe care nici o altă fiinţă de Pământ nu le poate atinge. Un animal poate simţi, poate avea anumite emoţii, poate imita, dar nu poate cunoaşte noţiunea de ”respect”, de exemplu! A avea respect pentru propria existenţă, a simţi respect pentru alţii, pentru existenţa lor, a respecta sensibilitatea tuturor fiinţelor, a înţelege implicaţiile absenţei lipsei de respect ne frânge posibilitatea proprie de a ne conecta cu sentimentul frumos de a ne simţi noi înşine ”oameni”.

E ceva măreţ ceea ce suntem, dar avem nevoie să şi înţelegem aceasta, căci – de îndată ce înţelegem frumuseţea, dar şi responsabilitatea de a purta titlul de om – înţelegem că cei din jurul nostru merită respect tocmai pentru că şi ei sunt oameni. În clipa în care devalorizăm, dispreţuim, denigrăm şi credem că ceilalţi, adesea oamenii apropiaţi nouă, nu merită preţuire, apreciere şi dragoste din partea noastră, ne dezumanizăm noi înşine, căci sfârşim prin a deveni asemenea altor specii, care nu cunosc noţiunea de respect. Una dintre cele mai grave surse de suferinţă în experienţa omenească se ascunde viguros şi distructiv, în acelaşi timp, în momentele din copilăria noastră, ce se perpetuează apoi până la adânci bătrâneţi, în care am fost denigraţi, devalorizaţi şi dispreţuiţi. Nimic, poate că nimic pe lumea asta nu loveşte sufletul şi mintea unui om mai mult decât o face sentimentul indus de a nu avea nici o valoare. Ar trebui să ne scriem pe toţi pereţii, să ne punem semne pe mâini şi pe haine care să ne amintească de răul pe care-l putem face în clipa în care îi spunem altui om; ”Nu eşti în stare de nimic, nu eşti destul de bun, nu te iubesc, nu meriţi nimic bun, n-ai făcut bine cutare sau cutare lucru”! Asta ne dezumanizează pe noi înşine, asta-i dezumanizează pe ceilalţi, asta ne face să simţim că lumea-i un loc trist şi nefericit! Asta ne face să coborâm din lumea conştiinţei înalte în lumea dureroasă şi tristă a inconştienţei. Lipsa de respect pentru sensibilitatea, sufletul şi mintea altui om e ca armă mortală, care a distrus vieţi ...fără număr, care  lăsat în întuneric vieţi fără număr şi a ucis suflete fără număr. Nu doar cel dipreţuit şi devalorizat e împins în cocina durerii, dar şi cel ce dispreţuieşte şi devalorizează coboară în acelaşi loc, fără măcar să fie conştient că superioritatea şi omenescul real din el stă tocmai în puterea de a aprecia, a valoriza şi a preţui viaţa altui om.

Bunul simţ şi puterea de a respecta o altă fiinţă, care se poate să greşească, se poate să calce strâmb, se poate să fie aberantă, se poate să nu aibă mari calităţi, să nu ştie, să nu poată, or să nu înţeleagă anumite lucruri, vin tocmai din conştiinţa înaltă. Nu denigrând eşti ”om”; te face om ceea ce faci, ceea ce gândeşti, ceea ce spui, eşti om când chiar dai un exemplu despre ceea ce înseamnă să fii om. Cuvintele dispreţuitoare la adresa celorlalţi nu te fac mare niciodată, cu atât mai puţin te fac să te simţi om. Iar acest sentiment puternic, frumos şi fantastic de a fi ”om” este, poate, un sentiment fără de care viaţa nu poate merge mai departe, căci viaţa ştie că merită să fie apreciată, viaţa ce pulsează în fiecare dintre noi ştie că merită respect şi apreciere!