x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Revoluţia – haos şi lumină

16
Autor: Petre Roman 21 Dec 2013 - 13:11
Din vremea romanilor, s-a spus că Herodot este “părintele istoriei” iar în vremea noastră că subiectul scrierilor sale era conflictul implacabil dintre Est şi Vest. Revoluţia Română a fost într-adevăr expresia conflictului între dictaturile din Est şi democraţia din Vest. Între adevărul lumii reale şi normale şi nepotolita căutare a libertăţii, noi nu am avut de ales altceva decât revolta.

Constantin Noica urmărind să explice deosebirea din rostirea românească a sinelui de sine face apel la poezia eminesciană “Replici” care mi-a dat la rându-mi o cheie de înţelegere a trăirilor şi faptelor Revoluţiei. Iubita îi spune poetului: “Eu sunt un haos, tu o lumină”, iar poetul îi răspunde: “Eu sunt un geniu, tu o problemă”. Sinele este expresia conştiinţei umane profunde care proiectează lumină în întunericul sinei, adică a haosului. Întunericul, adică noaptea comunistă era încărcată de mulţimea vieţilor înlănţuite iar lumina atât de mult aşteptată nu era altceva decât libertatea. Revoluţia Română a fost genială, imediat eliberatoare, însă au urmat firesc, problemele, plata pentru înrobirile de zeci de ani ale gândirii, economiei şi relaţiilor dintre oameni. Citind acum “Omul revoltat” a lui Albert Camus, ne-am luminat (a câta oară?) de puterea marilor scriitori de a înțelege şi descrie omul: “În orice revoltă se află o adeziune totală şi instantanee a omului la o anumită parte din el însuşi.” Acea parte e libertatea. “Această parte pe care el voia să-i fie respectată, el o pune mai presus de orice și este binele suprem... Mai bine să mor în picioare decât să trăiesc în genunchi.” Nimic nu găsesc altceva să exprime mai exact trăirile noastre, a camarazilor de la baricadă, decât aceste cuvinte. Camus duce explicația până la aflarea rațiunii din actul de revoltă: “ Dacă individul, într-adevăr, acceptă să moară și chiar moare în revoltă, el arată prin aceasta că se sacrifică în beneficiul unui bine pe care îl consideră că se află mai presus de propriul său destin. Dreptatea pe care o apără se află mai presus de el însuși.”
Revoluția a izbândit exact pentru că așa cum spune Camus “solidaritatea oamenilor se bazează pe mișcarea de revoltă, iar aceasta la rândul ei nu-și găsește justificarea decât în solidaritate.”

Redobândirea libertății este prima condiție esnțială a dreptății, căci libertatea, zice Camus, este “singura valoare nepieritoare a istoriei.” În fine, Camus vorbește despre “crima rațională” care se exercită, în primul rând, împotriva revoltaților căci “insurecția lor contestă o istorie ce era divinizată”. A urmat contestarea și mistificarea Revoluției care a alungat Revoluția Română de pe piedestalul pe care se afla cunoscut în toată lumea, și pe care îl merită.

Alte popoare și-au apărat cu strășnicie merite ale protestului și eroismului național, poate, mai puțin impresionante decât cele din Decembrie 1989 în România. Noi am văzut cum pretenția de intransigență în dezvăluirea adevărurilor tragice ale Revoluției a devenit o aproximație adeseori josnică de condamnare . Cei din revoltă- care a devenit Revoluție- credeam cu toată puterea ființei noastre că participăm la zidirea ce părea de necrezut a unei lumi de mâine mai bună.
Auzim atât de des că Revoluția a trădat idealurile sale, adică originile sale. Revoluția Română s-a născut cu o mare răspundere pe umerii acelora ce trebuiau să împlinească schimbarea. Cu toate că idealul democratic are astăzi o formă bine conturată în țara noastră, idealul libertății nu era acela de a servi o altă putere, cu alte lăcomii și alți clienți. “Nimic nu-i reușește omului de prima dată, pe măsura gândului său mai adânc” zicea Constantin Noica. Încă putem s-o facem.
 

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de