Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
M-am intalnit de curand cu un prieten care mi-a spus: 'Mi-am luat o racheta de tenis noua, asemanatoare cu cea cumparata in urma cu sapte ani si am dat pe ea tot 200 de euro. Dar sa stii ca nu se compara, cea veche e mult mai buna, zici ca-i prelungirea bratului'. M-am uitat si eu la cele doua rachete si am remarcat ca pe cea noua scrie ca-i fabricata in China, iar pe cea veche in Austria. Ocazie cu care mi-am amintit ca am si eu doua perechi de pantofi de sport, aceeasi marca, acelasi tip. Primii pantofi – Made in Germany – i-am spalat vreme de zece ani si am alergat cu ei aproape in fiecare zi, cea de a doua pereche – Made in China – mi s-a dezlipit dupa prima spalare. Evident ca si incaltarile mele au costat la fel in euro, precum rachetele. Ce sa insemne cand dai aceeasi suma de bani pe o marfa mai slaba calitativ? E o forma de inflatie ori e vorba de lipsa de productivitate care se deconteaza din buzunarul consumatorului final?
E dificil de zis, insa macar se poate explica de ce nu intra in afaceri banii injectati de bancile centrale. Pentru ca mediul economic suprataxat nu le permite companiilor sa mai obtina profit. Evident ca intr-o astfel de situatie supravietuiesc doar clientii politici, care beneficiaza de pe urma redistribuirii guvernamentale. Ei sunt cei care nu ezita sa apeleze la serviciile unei piete a muncii lipsite de concurenta, cum e cea a Chinei. De acolo sunt importate marfuri mai ieftine si mai slabe calitativ decat cele produse in tarile de origine, dar fabricarea unor bunuri trainice nu mai reprezinta de mult un deziderat pe piete controlate de oligopoluri. Nici principiul: 'Sunt prea sarac sa-mi cumpar un lucru ieftin!'.
Si, din pacate, o astfel de abordare va duce, pana in 2016, ca in locul capitalistelor State Unite ale Americii sa fie propulsata in postura de prima putere economica a lumii China comunista. Ceea ce nu face decat sa se verifice postulatul lui Karl Marx: 'Exista o singura modalitate de a ucide capitalismul: prin taxe, taxe si iar taxe'.
Da, numai ca acum, in plina criza, exista oportunitatea ca firmele sa se intoarca cu fata spre piata si sa se supuna legilor invocate de Ludwig von Mises: cumparand sau abtinandu-se de la a cumpara, consumatorii ii aleg pe antreprenori printr-un fel de plebiscit, zilnic repetat. Ei stabilesc cine merita sa posede si cine nu, si cat de mult merita sa posede fiecare. Votul pietei ii promoveaza pe aceia care in trecutul apropiat i-au deservit mai bine pe consumatori.
Daca nu se intampla astfel inseamna ca se 'socializeaza' pierderile. Adica, in loc sa-i premieze piata pe cei care-i deservesc cel mai bine pe cumparatori, ii recompenseaza politicienii pe clientii lor cu bani luati de la consumatori prin intermediul unor impozite majorate, indiferent de performantele antreprenoriale. Problema se reduce de fapt la cum acceptam sa se faca ajustarile prin inflatie – un impozit implicit – ori printr-o revolutie? Asta cu precizarea ca 'balonul' de libertate al anilor ’60-’70 – rezultat al revolutiei 'flower power' – a permis societatii si economiei sa se incarce cu creativitate pentru douazeci de ani. Ca dovada, trupele de succes sunt tot acelea de acum doua-trei decenii, in care canta rockeri ajunsi la varsta pensionarii, filmele 'noi' nu-s decat remake-uri ale celor de atunci, automobilele, in afara caroseriilor, nu prea au suferit modificari, doar ca-s mai putin fiabile si costa la fel.
Raspunsul este simplu. Inflatia, pe seama socializarii pierderilor, poate reprezenta o forma de ajustare, insa ea nu face decat sa amane o revolutie, care cu cat se produce mai tarziu cu atat va fi mai brutala.
