x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Revolutiile de coridor Si de etaj

Revolutiile de coridor Si de etaj

20 Feb 2005   •   00:00

In primele luni ale lui ’90, redactia unde lucram s-a umplut deodata cu oameni noi, despre care nu stiam nimic. Nu veneau sa se angajeze unul cate unul, ci cu grupul.
Iar din felul degajat cu care-si vorbeau, ca niste conjurati indreptatiti sa se bucure de-acum de staruinta intr-o cauza dreapta, rezulta ca se cunosteau. Fiindca erau tineri, ii angajam fara sa-i obosim cu intrebarile.

Ei insa socoteau acest lucru firesc. Ca si cum le venise randul sa ne ia ei la intrebari. Nu imediat, e drept, dar ziua cand avea sa se intample asta n-avea cum sa fie prea departe. Aveam sentimentul ca-si dadusera intalnire acolo si ca-i mai asteptau si pe altii ca sa se apuce de treaba pe care o planuisera. In scurt timp, s-au inmultit atat de tare, ca nici nu ma mai interesam cine-i angaja si ce stiau sa faca. Semana a invazie, a lucru fatal. Cei care le daduseram o slujba reprezentam in bloc trecutul, pe cand ei, cei care nu stiau sa scrie, dar se pricepeau sa bea toata ziua vodca si sa-si dea aere de mari disidenti, erau generatia destinata sa repare pasamite ceea ce stricaseram noi, ziaristii lui Ceausescu. Nu-si aratau fatis dispretul, insa detasarea ironica pe care o manifestau in toate discutiile, ca unii care stiau ca vine o scadenta si ca in curand ne vor face vant, era tot o forma de dispret.

N-a trecut mult timp si superioritatea aceea surazanda, pe care o socoteam doar consecinta unei indelungate frustrari, s-a dovedit premisa unui soi de complot. N-am aflat niciodata ce fel de dusman vedeau micii insurgenti in mine, de m-au mazilit, cu ocazia unui puci redactional, din formula de conducere a momentului. Nu m-am agitat sa-i descopar pe agitatori, fiindca in fapt nu-mi facusera nici un rau. Ba chiar imi facusera un bine. N-am chemare de sef, tot asa cum n-am nici chemare de supus. In plus, avand pentru prima oara in viata sansa de a scrie ce pofteam si de a pleca la ziarul care-mi dadea posibilitatea sa scriu pamflet pe pagina-ntai zilnic, adica la Romania Libera, toata povestea ma lua oarecum pe pregatite. Stiam ca tot ce se intampla sus, la guvernare, trebuia sa se intample in toata tara, ca se repezeau sa puna cei dintai mana pe putere nu capabilii, ci neispravitii, indivizii care n-aveau sa-si gaseasca niciodata locul, fiindca revolutiile nu le umple capul cu creier la cei care inainte l-au avut gol.

Nu mult timp dupa asta, insurgentii s-au imprastiat, tot atat de repede pe cat se adunasera. Si au disparut din presa. Cativa, nu foarte lenesi, dar tot neajutorati si fuduli, au esuat la publicatii imunde, pornografice sau la foile guvernamentale care angajau pe oricine, cu conditia sa injure la comanda. Ceilalti isi cauta inca locul, avand pe chip aceeasi trufie de damnati de elita cu care inundasera in 1990 redactiile. Cand se intampla sa ne intalnim, desi n-am luat nimic din portia nimanui, se uita la mine de sus, cu increderea in sine pe care o da pe moment alcoolul ca si cum ar vrea sa ma previna: Lasa ca vine ea revolutia, aia adevarata. O sa va aratam noi de ce suntem in stare!

×
Subiecte în articol: editorial