x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Rezistenţa, ca mod de exprimare

Rezistenţa, ca mod de exprimare

de Vasile Seicaru    |    11 Apr 2010   •   00:00
Rezistenţa, ca mod de exprimare
Sursa foto: Karina Knapek/Jurnalul Naţional

Puţini artişti au reuşit să se facă auziţi "afară". Din ce mai văd şi mai aud la televizor, unii ar fi pătruns în topuri sau sunt difuzaţi în alte ţări, dar cum n-am nici o dovadă, ar trebui să cred tot ce spun ei, doar din gura lor. Şi eu nu prea cred.



Că una e să te faci auzit sporadic pe la câte vreun post obscur din vreo ţară din spaţiul european, alta e să reuşeşti ca "Ozon" de exemplu, cu "Dragostea din tei". Mai dăunăzi ma holbam şi eu (cum ar spune prietenul Partoş), să văd cum unii moderatori, asistenţi de moderatori, manechine, stau pe nişte scaune, cu spatele musai drept, străduindu-se să dea sexi pe sticlă, nefăcând practic nimic, străduindu-se în zadar să facă "audienţa", una reală, nu cea visată de ei, dar în final nereuşind mai nimic.

Dacă pleci urechea, atunci sigur ai crede că numai ei cu emisiunile lor sunt "cei mai tari", "cei mai mari", cei mai demni de luat în seamă, că doar sunt "lideri de audienţă", fiind îndemnaţi de cei care-i urmăresc, la ce credeţi... hai că ştiţi,... "s-o ţină tot aşa", bineînţeles. Da' trebuie să-i crezi pe cuvânt, şi pentru că eu nu caut dovezi, desigur că nu cred. Ce se va alege din aceşti prezentatori, moderatori, asistenţi? În timp, nu acum, peste câţiva ani? Nimic! Praf şi pulbere!

Lumea se uită şi se cruceşte pentru că e curioasă, eu ştiu bine că reclama plătită aduce bani, bani mulţi, dar cui? Pentru că, dacă ar aduce atâţia bani şi celor cu emisiunile "în grilă", cei mai sus pomeniţi nu s-ar mai plânge de faptul că sunt prost plătiţi şi n-ar mai simţi nevoia să se autolaude.

O NAŢIE ÎNGENUNCHEATĂ
Un cântăreţ, un poet, un scriitor, un artist plastic sau un actor lasă în timp urme adânci în urma lor: cărţi, tablouri, prestaţii nemuritoare pe scenă, creaţii editate pe suporturi video sau audio. O parte dintre aceştia rămân în conştiinţa oamenilor, sunt iubiţi necondiţionat, devin credibili. Atunci ei nu mai au nevoie să apară la televizor, să spună "nimic" sau, pur şi simplu, să facă act de prezenţă.

Lumea nu-i mai uită şi unii dintre ei devin legende: Dan Spătaru, Gică Petrescu, Aurelian Andreescu, Toma Caragiu, Amza Pelea, Anda Călugăreanu, Ion Dolănescu, Nicu Constantin... şi apoi Eminescu, Creangă, Nichita Stănescu, Sorescu... şi încă atâtea valori.

Bineînţeles că unii avizi după publicitate ieftină obţinută cu orice preţ devin cunoscuţi pentru câteva zile sau pentru câteva luni, dar asta numai pentru scandalurile pe care le declanşează sau pentru faptul că apar atât de des, mult prea des, enervant şi agasant de des, peste tot. Ciudat e faptul că unii pseudorealizatori uită să facă diferenţa între aceste apariţii meteoritice, şi personalităţile de valoare ale acestei ţări, "esplicându-ne" nouă, "proştilor", cum că ei nu invită artişti de scenă, artişti adevăraţi, pentru că nu aduc rating postului, că lumea nu se uită la ei şi schimbă canalul.

Şi uite că şi din această cauză a luat naştere dragii mei "Mişcarea de reziştenţă", iniţiativă lăudabilă pornită de ziarul Jurnalul Naţional şi susţinută de o mare parte a valorilor autentice ale acestei ţări. Personalităţi din diferite domenii de activitate, artişti sau actori, protestează astfel în moduri personale, trag semnale de alarmă oamenilor normali din ţara asta pentru a se trezi la realitate, pentru a-şi trage valul de ceaţă şi de fum de pe ochi, spre a mai putea zări lumina.

Vedem şi simţim cu toţii cât de îngenunchiată a ajuns naţia asta fără să merite, fără să simtă, starea de anestezie totală cuprinzând tot, absolut tot. În mediul rural pleacă vadurile şi dealurile, cu tot cu case, pentru că potentaţii vremii, cei care au pus mâna pe păduri, pământuri şi ţară, au lăsat numai pârjol în urma lor, adunând în schimb averi nesimţite, ca şi cum n-ar fi şi ei muritori pe acest pământ, ca şi cum Dumnezeu ar fi dispărut definitiv din viaţa lor, ca şi cum ei ar putea sta deopotrivă cu Divinitatea la sfat şi ar cădea la învoială.

Minţi tulburate de puterea obţinută vremelnic, ambiţii duse la extrem, lăcomie fără seamăn până acum pe aceste locuri, iar pe de altă parte, lacrima ca ultima speranţă, credinţa ca ultima nădejde şi privirea cu ochii larg dechişi către un cer care le-ar putea aduce în altă viaţă liniştea şi pacea pe care nici măcar n-au avut timp s-o ceară cuiva.

Nu te grăbi să mă judeci greşit prietene, n-am vrut să fiu nici melodramatic, nici patetic şi nici măcar patriotard. Eu doar am vrut să intru şi astăzi în vorbă cu tine. S-ar putea ca odată, cândva, peste ani, aceste locuri să devină Grădina Maicii Domnului. Noi nu vom apuca, desigur, dar după atâta aşteptare şi suferinţă, poate măcar copiii noştri s-o poată admira!

×
Subiecte în articol: cutia cu romantism