x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Rîsetele contra regimului (III)

0
Autor: Ion Cristoiu 17 Aug 2008 - 00:00
Rîsetele contra regimului (III)


PENTRU ANTURAJ  ●  DETAŞAMENTUL JULIETA, UNA DINTRE UNITĂŢILE DE ELITĂ ALE SPIONAJULUI NOSTRU EXTERN
Cu toate măsurile luate, înregistrările făcute discret de Securitate dovedeau că în cîteva locuri cel puţin reacţia spectatorilor nu fusese prevăzută la adevăratele sale dimensiuni. Comisia de anchetă, strînsă într-o săliţă de la Consiliul Culturii, cea în care se vizionau filmele pentru viză de difuzare, trecu peste cele cîteva cazuri în care se zîmbea doar şi se opri asupra a trei cazuri, considerate extrem de grave. Peste tot, în sălile de spectacole, pe şantiere, în halele uzinelor, la versurile respective spectatorii izbucneau în hohote de rîs, urmate, desigur, de aplauze ostentative.



PENTRU ANTURAJ  ●  DETAŞAMENTUL JULIETA, UNA DINTRE UNITĂŢILE DE ELITĂ ALE SPIONAJULUI NOSTRU EXTERN
Cu toate măsurile luate, înregistrările făcute discret de Securitate dovedeau că în cîteva locuri cel puţin reacţia spectatorilor nu fusese prevăzută la adevăratele sale dimensiuni. Comisia de anchetă, strînsă într-o săliţă de la Consiliul Culturii, cea în care se vizionau filmele pentru viză de difuzare, trecu peste cele cîteva cazuri în care se zîmbea doar şi se opri asupra a trei cazuri, considerate extrem de grave. Peste tot, în sălile de spectacole, pe şantiere, în halele uzinelor, la versurile respective spectatorii izbucneau în hohote de rîs, urmate, desigur, de aplauze ostentative.

Primul caz era cel al versurilor din Rapsodii de toamnă de George Topârceanu:

"Cînd deodată un erete,
Poliţai din naştere,
Peste baltă şi boschete
Vine-n recunoaştere

Cu poruncă de la centru
Contra vinovatului,
Ca să-l aresteze pentru
Siguranţa statului..."

Membrii Comisiei se împărţiră în două. Unii, care, de altfel, şi zîmbiseră auzind versurile, ba chiar şi rîseseră niţel, susţineau că sala reacţionează la adevărul dezvăluit de versurile nemuritorului poet despre abuzurile Siguranţei, instituţia care-i hăituise pe comunişti în anii interbelici. Adepţii acestui punct de vedere proveneau dintre membrii mai în vîrstă ai Comisiei, care ştiau ce înseamnă Siguranţa fie din lecturi, fie din experienţă proprie. Alţii, dintre cei tineri, care habar n-aveau de Siguranţă, deoarece la şcolile de partid din ultimul timp nu se mai preda acest capitol, declarau că sala ia versurile drept o bătaie de joc la adresa Securităţii. Pentru că nu se ajunsese la nici o concluzie după o săptămînă de dezbateri, un membru al Comisiei, dintre cei care cochetau pe ascuns cu principiile eurocomunismului de tip italian, propuse amînarea unei decizii pînă cînd Securitatea nu va fi stabilit, graţie reţelei sale informative din locurile pe unde trecea turneul, dacă spectatorii rîdeau de Siguranţă sau de Securitate. Deşi operaţiunea se anunţa complicată şi, mai ales, cerea timp, membrii Comisiei fură pe cale să accepte propunerea asta, dacă nu s-ar fi ridicat un alt membru, redactor-şef adjunct în presa culturală, care invocă imediat un principiu sfînt al tipografilor cînd manuscrisul e prea mare: Ce se taie nu se fluieră!

În cazul lui George Topârceanu, asta însemna că scoaterea versurilor era de preferat păstrării lor. Dacă rămîneau, puteau fi complicaţii şi mai mari. Dacă erau scoase, nu se întîmpla nimic. Topârceanu n-avea cum să protesteze, pe motiv că fusese cenzurat. Din cîte ştia el, autorul Rapsodiilor murise de mult.

– Da, dar actorul interpret?! obiectă unul dintre membrii Comisiei de anchetă, considerat printre cei mai inteligenţi din acea sală. Cînd o să vadă că i s-a scos un text, o să facă mare tărăboi. Ne trezim, dracului, cu vreo scrisoare la Europa Liberă despre cum sînt cenzuraţi clasicii în România! Nu, actorul nu va face scandal, pentru că i-ar păsa lui de Topârceanu, nu i-ar păsa nici de Mihai Eminescu. Se va burzului, deoarece un text în minus înseamnă un minus la onorariu. Şeful Comisiei găsi soluţia. Cum Securitatea îl suspecta pe respectivul actor de ceva timp că ar pune la cale redactarea unei Scrisori de protest către Ceauşescu, în anturajul acestuia apăruse o tipă trăsnet, cu vădite note de femeie disponibilă, care pretindea că a fost repartizată după absolvirea IATC-ului la Teatrul din Petroşani. Ea însă vrea să se întoarcă la Bucureşti, să fie alături de maică-sa, care era grav bolnavă.

Actorul – o vedetă a teatrului românesc – se şi lipi de juna cu pricina. Numai că aceasta, spre deosebire de altele, era gîsculiţă doar în aparenţă. Lucrătoare la Securitate, ea se pregătea să intre în Detaşamentul Julieta, una dintre unităţile de elită ale Spionajului nostru extern. Drept exerciţiu de antrenament i se dăduse obiectivul Expeditor, cum era acum codificat actorul suspectat că vrea să expedieze o scrisoare acolo unde nu trebuie. Din Detaşamentul Julieta făceau parte toate tipurile de femei pe care îndelungi cercetări de specialitate le stabiliseră ca fiind capcane sigure pentru bărbaţi. Se găseau aici intelectuale rafinate, ştiutoare a mai multor limbi, inclusiv a limbii arameice, special învăţate pentru a da gata cardinalii catolici din Vest. Puteai întîlni şi femei mămoase, căutate, fără ca ei să-şi dea seama, de bărbaţii care suferiseră în copilărie de complexul Oedip. Se găseau, desigur, şi blonde durdulii, cu pulpe straşnice, sîni uriaşi şi priviri deşucheate, avînd drept ţintă bărbaţii cu gusturi ieftine. Tipa plasată pe lîngă actor aparţinea unei categorii de agente mai deosebite, pe care Securitatea se gîndea să le trimită în Occident cu prioritate, după ce anumite cercetări descoperiseră că genul respectiv corespundea unei categorii de bărbaţi extrem de importantă. Ea întruchipa, graţie nu numai aspectului fizic, dar şi cursurilor de actorie urmate, tipul tinerei inocente, lipsită de experienţă în materie de ticăloşie a bărbaţilor şi, în consecinţă, gata oricînd să cadă victime seducţiei iremediabile.

Grupa de lucrătoare, avînd nume de cod Domniţa, se întemeia pe un amplu studiu al celor de la DIE, Departamentul Sondarea şi exploatarea slăbiciunilor umane, care stabilise că 90% dintre bărbaţi duc cu ei, fără să-şi dea seama, nevoia de a fi cavaleri cu femeile. La elaborarea studiului trudiseră şi cîţiva istorici ai Evului Mediu Occidental, cu doctorate la Sorbona şi Oxford în Psihologia Cavalerilor de tip Don Quijote. Trecînd în revistă numeroase istorisiri despre cavaleri care-şi riscaseră viaţa pentru doamnele şi domniţele lor, istoricii noştri contraziseseră teza de largă răspîndire în cercurile de specialitate, că respectivii făceau toate acestea pentru ca femeia să le cadă la pat. – Nici vorbă de aşa ceva, interveneau aceşti istorici la simpozioanele internaţionale dedicate Cavalerismului. În Evul Mediu a te culca cu o femeie era un lucru destul de uşor, mai ales că nu se descoperise prezervativul. Cavalerii îşi riscau viaţa, pentru că nimic nu dă bărbatului beţia puterii sale de bărbat decît o femeie care lasă impresia că-i neajutorată. Astfel că membrele Grupei Domniţa urmau să fie plasate peste hotare, în anturajul bărbaţilor ale căror soţii deţineau posturi de conducere. Deşi multe dintre aceste neveste se străduiau acasă, în bucătărie sau în pat, să fie femei-femei, nişte fiinţe, deci, neajutorate, plăpînde, ce mai încolo şi încoace, ghiocei, nu alta, bărbaţii lor sufereau de sindromul inferiorităţii şi, fără s-o ştie, se aflau într-o neobosită căutare a unei alte femei, faţă de care ei să fie, într-adevăr, bărbaţi. – Imaginaţi-vă! – ziseseră cei de la Departamentul Sondarea şi exploatarea slăbiciunilor umane, cînd se prezentară la conducerea Securităţii cu propunerea de creare a Grupei Domniţa – un bărbat a cărui nevastă e prim-ministru. Sigur, prim-ministru sau cameristă, femeia tot femeie rămîne în pat. Excepţie făcînd poziţia Misionarului, tot sub bărbat stă. Da, dar bărbatul, rămas contabil sau profesor de desen, oricît s-ar strădui nevastă-sa să zbiere sub el, să se frămînte cu părul despletit şi privirile topite de satisfacţie, nu poate scăpa de sentimentul stînjenitor că sub el se află primul-ministru al ţării. Astfel de soţi sînt – concluzionară iniţiatorii Proiectului – victime sigure pentru o tînără cu păr despletit, ochi albaştri şi nevinovaţi, bătînd din pleoape intimidată de forţa virilităţii din faţa sa. În nici mult o săptămînă, Domniţa noastră, lucrînd sub acoperirea de secretară dactilografă sau vînzătoare la un magazin de dulciuri, îi devine amantă şi, la un moment dat, poate obţine informaţii şi documente de mare preţ despre nevastă-sa.

(Va urma)
Citeşte mai multe despre:   istoria ca telenovela

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de