Rîsetele contra regimului (V)

IARNA PE ULIŢĂ  ●  Versurile lui George Coşbuc, aplaudate puternic
Din Comisie făcea parte şi un lucrător de la Departamentul Stare de spirit, Sectorul Interpretări duşmănoase. Acesta interveni imediat, atrăgînd atenţia că vestea despre moment, de care era sigur că făcuse subiectul unor comentarii la Europa Liberă, se răspîndise deja în ţară şi, dacă la popasul următor al turneului se va vedea că lipseşte, vor apărea interpretări nedorite, de tipul: l-a scos Cenzura, se tem pînă şi de Eminescu.

IARNA PE ULIŢĂ  ●  Versurile lui George Coşbuc, aplaudate puternic
Din Comisie făcea parte şi un lucrător de la Departamentul Stare de spirit, Sectorul Interpretări duşmănoase. Acesta interveni imediat, atrăgînd atenţia că vestea despre moment, de care era sigur că făcuse subiectul unor comentarii la Europa Liberă, se răspîndise deja în ţară şi, dacă la popasul următor al turneului se va vedea că lipseşte, vor apărea interpretări nedorite, de tipul: l-a scos Cenzura, se tem pînă şi de Eminescu.

Soluţia o găsi cel care răspundea, la Securitate, de Sectorul Cultură şi Artă. El se angajă că va declanşa, prin reţeaua sa din presa culturală, o campanie împotriva momentului cu Sărmanul Dionis denunţat ca fiind un kitch compromiţător pentru Poetul nostru naţional (recitatorul îl imita pe Eminescu), ba, mai mult, că tot el va aranja ca un grup de scriitori cunoscuţi ca disidenţi să adreseze Comitetului Central, tovarăşului Nicolae Ceauşescu, personal, o Scrisoare de protest faţă de această bătaie de joc din partea politrucilor de la Consiliul Culturii, ameninţînd cu greva foamei dacă epistola lor nu va fi luată în seamă.

Era cît pe-aci să se treacă la cel de-al treilea caz, cînd preşedintele Comisiei, un şef de secţie la CC al PCR, care urmărise îngîndurat înregistrarea, ceru să mai fie pusă o dată, avertizînd pe cei din sală să fie atenţi la spectatorii din primul rînd. Cînd banda ajunse la un moment de explozie a publicului, "stop cadru", porunci şeful, şi atunci, mulţi dintre cei din Comisie recunoscură în bărbatul gras, cu sprîncene stufoase, care rîdea de se prăpădea, pe directorul Combinatului, membru al Comitetului Central.

Nimeni nu spuse nimic la această imagine înţepenită acolo, în faţa lor, acoperind tot ecranul. Stop cadrul luă sfîrşit, la cererea şefului, şi ei trecură la cel de-al treilea caz. Peste o lună de la întîmplarea asta, directorul era scos din funcţie şi trimis ca responsabil de atelier de cizmărie la o Cooperativă meşteşugărească din celălalt capăt al ţării, iar ziarele primiră dispoziţie ca el să fie retuşat din fotografiile care-l surprindeau în prezidii alături de Tovarăşul.

Îl scoaseră şi din alte fotografii, deşi, în cazul unora, lucrurile s-au dovedit niţel mai complicate.

La aniversările Tovarăşului, în preajma Congreselor, de zilele festive, se publicau fotografii semnificative pentru ceea ce se numea: ţara, biroul de lucru al iubitului Conducător.

Una dintre cele mai reproduse fotografii îl înfăţişa pe Nicolae Ceauşescu îmbrăţişîndu-l pe directorul Combinatului, avînd în fundal oamenii muncii aplaudînd de zor.

Pentru că era singura poză de acest tip, la sugestia Secţiei de presă a CC al PCR, ziarele reproduseseră fotografia după ce-i retuşară directorului faţa astfel încît să nu mai poată fi recunoscut nici de nevastă-sa.

La prima plenară a CC al PCR, directorul fu scos şi dintre membrii Comitetului Central.

Pe cît de uşoare fuseseră cele două cazuri, pe atît de greu se dovedi al treilea.

Se recita o poezie ştiută pe de rost de la şcoală de aproape toată lumea: "Iarna pe uliţă" de George Coşbuc. Textul în ansamblu nu ridica probleme. Probleme ridicau doar primele două strofe:

"A-nceput de ieri să cadă
Cîte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat.

Nu e soare, dar e bine,
Şi pe rîu e numai fum.
Vîntu-i liniştit acum,
Dar năvalnic vuiet vine
De pe drum."

Spre stupoarea celor din Comisia de anchetă, strofele stîrneau rîsete, aplauze, priviri cu dublu înţeles. Ce mai încolo şi-ncoace, o reacţie nepotrivită, indiscutabil contrarevoluţionară. La versurile "Norii s-au mai răzbunat/ Spre apus", se aplauda puternic. La următoarele însă, "Nu e soare, dar e bine", aplauzele se transformau în hohote de rîs.

Cei din Comisie puseră să ruleze înregistrarea de zeci de ori. Deşi printre ei se găseau experţi în sensurile ascunse ale textului, astfel că, după Revoluţie, ajunseră comentatori politici de mare autoritate, membrii Comisiei nu dibuiau de ce reacţionează sala astfel. Revăzură, reluată cu încetinitorul, interpretarea actorului. Nu era nimic în măsură să stîrnească între spectatori altceva decît un sentiment de retrăire a copilăriei de la ţară. Actorul nu punea, cum se întîmpla uneori, un accent aparte pe anumite cuvinte, astfel încît să dea un alt sens decît cel dorit de marele poet. Nu făcea cu ochiul, nu surîdea complice, într-un cuvînt, era un model de interpretare corectă din punct de vedere ideologic. Nici decorul nu crea premisele unei receptări nepotrivite. Pe un ecran din spatele scenei se proiectau imagini dintr-un sat românesc special construit la Buftea pentru a fi dat la TVR ca fundal pentru materialele dedicate cultivării glorioaselor tradiţii româneşti.

Drumul era asfaltat. De o parte şi de alta se înşirau căsuţe cochete, cu ferestre la care înfloreau muşcate. În spatele fiecărei căsuţe se înălţa cîte o căpiţă de fîn.

După cîteva nopţi pierdute pentru a dezlega enigma acestui moment, membrii Comisiei se pregăteau să renunţe. Aveau să scoată textul fără nici o explicaţie. N-ar fi făcut asta cu inima uşoară. Comisia se constituise nu doar pentru a elimina focarele de agitaţie contrarevoluţionară, dar şi pentru a descoperi mijloacele perfide prin care vigilenţa factorilor responsabili putea fi înşelată.

O întîmplare neaşteptată le dădu însă o mînă de ajutor. La una dintre şedinţe participă, din partea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, directorul adjunct al Secţiei Circ, iarmaroace, spectacole în aer liber. Cînd se proiectă din nou momentul "Iarna pe uliţă", în tăcerea din sală se auzi rîsul uşor al directorului adjunct. Toţi ceilalţi se întoarseră spre el. Nici unul dintre ei n-avusese o asemenea reacţie. Dacă rîdea, însemna că receptase versurile în înţelesul dat de spectatorii turneului şi nu în înţelesul dat de ei, cei care văzuseră şi revăzuseră momentul pînă li se acrise. Bucuros că devenise centrul atenţiei, directorul adjunct îi lămuri rapid de ce rîdeau şi aplaudau cei din sală.

Versurile "Norii s-au mai răzbunat/ Spre apus, dar stau grămadă/ Peste sat" treceau drept o aluzie la greutăţile economice tot mai mari cu care se confrunta ţara noastră, spre deosebire de Apus, care se mai descurca niţel. Cît despre versul "Nu e soare, dar e bine", el nu se mira că lumea tropăia şi fluiera ostentativ. Pentru că era interpretat, indiscutabil, ca o înţepătură la adresa propagandei. Care propagandă se chinuia să convingă că, deşi nu e soare, e, totuşi, bine.

Cei din Comisie căzură de acord că aşa se explicau rîsetele şi aplauzele sălii. Strofele se cereau scoase. Oricum ei le-ar fi eliminat şi fără lumina aruncată asupra lor de directorul adjunct.

Directorul adjunct nu se mai prezentă la şedinţa de a doua zi. Plecase în Occident, ca şef de grup, pentru a însoţi trupa Circului de Stat. Cînd venise la şedinţă, el însă ştia că a doua zi va pleca peste hotare. Dar nu numai atît. Ştia deja şi că va rămîne în Occident. De fapt, de asta şi trăsese sforile pentru a participa la şedinţă în locul Directorului. Toţi cei care mergeau în Occident nu erau siguri că vor fi lăsaţi decît după ce urcau în avion. Fuseseră şi cazuri cînd unora li se luase paşaportul chiar la frontieră, aducîndu-li-se la cunoştinţă că viza nu era în regulă. Temîndu-se ca nu cumva să fi fost mirosit, directorul adjunct veni la şedinţă zicîndu-şi că, astfel, şi dacă ar fi primit peste noapte un denunţ, Securitatea tot i-ar fi dat drumul.

De cum ajunse în Occident, directorul adjunct ceru azil politic. Seara, de altfel, şi dădu un interviu la Europa Liberă, în care deplînse starea grea a culturii din România.

La noua întrunire a Comisiei, se cunoştea deja gestul directorului adjunct. Înainte de a trece la redactarea procesului-verbal, discutară niţel despre caz.

– Ca să vezi – remarcă tovarăşul de la Partid. Cînd a venit la şedinţă el ştia că va rămîne. Tovarăşul făcuse această remarcă pentru a atrage din nou atenţia că vigilenţa revoluţionară trebuie sporită.

– Uite, un tovarăş pe care noi l-am ascultat cu atenţie nu ne-a dat o clipă de bănuit că va face actul trădător.

Cel de la Securitate tresări însă brusc. Un zîmbet uriaş îi lumină faţa. Ba chiar se şi lovi peste frunte cu palma, semn al unei descoperiri de senzaţie;

– Gata! ştiu de ce rîde şi aplaudă cei din sală la nişte versuri care n-au nimic subversiv. Sînt deja atinşi de elementele moralei burgheze.
Tovarăşii săi din Comisie nu pricepeau încă.

Pricepură însă după ce li se explică. Alaltăieri, cînd rulaseră înregistrarea cu primele strofe, singurul dintre ei care izbucnise în rîs fusese directorul adjunct.

De ce rîsese doar el? Pentru că el avea de gînd să rămînă în Occident. Rîsese, aşadar, pentru că, spre deosebire de cei din Comisie, conştiinţa lui era deja infectată cu virusul moralei burgheze. Ca şi conştiinţa celor care rîdeau şi aplaudau, descoperind în nişte versuri fără cusur înţelesuri reacţionare.

Cazul le înlesni celor din Comisie o concluzie corectă, deşi niţel descurajatoare:

Oricît de vigilenţi ar fi cei de la vizionare, reacţiile sălii nu vor putea fi prevăzute.

Pentru că aceste reacţii nu depindeau doar de text, de decor, de interpretare, ci şi de starea de spirit a celor din sală.

(Va urma)