Primul lucru pe care mi-l aduc aminte de la televizor e "Pierduti in Spatiu" - un serial american SF pe care televiziunea romana l-a difuzat undeva la inceputul anilor â70. Dar nu mi-au ramas in minte actorii, ci un personaj metalic - robotul expeditiei. L-am revazut de curand si n-am mai reusit sa inteleg cum de o constructie ridicola, cu picioarele unui bolnav de elefantiazis si un cap cu becuri asemanatoare unor negi uriasi a putut sa-mi placa atat...
Si totusi, chiar si dupa atatia ani, imaginea robotului m-a lasat cu un gust amar: acela al unei promisiuni neimplinite. Dincolo de elicopterele de pe fiecare bloc si trotuarele rulante pe care ni le prezicea pentru anul 2000 literatura SF, robotii sunt cea mai mare tehnologie ratata. Cea mai mare teapa pe care ne-a tras-o progresul, si pe care cu greu o panseaza PC-urile sau telefoanele mobile, ambele cu mult mai proaste decat noi. Dupa Isaac Asimov, ar trebui ca azi sa ne facem griji daca robotii umanoizi incalca sau nu cele trei legi fundamentale si omoara oameni. Nici vorba: robotii contemporani ucid doar locuri de munca (uite, Asimov nu s-a gandit sa programeze evitarea concurentei cu oamenii in creierul pozitronic al creatiilor sale) in tari in care salariile muncitorilor cu par, urechi si nas sunt prea mari. Gasesti deci un fel de roboti in fabricile de masini si in cele de calculatoare, insa casele raman dezolant de goale. Robotul (roboata) cu ochi, sprancene si gura, care sa-ti calce camasile sau de care sa te amorezezi nu exista. Prin anii â80 au aparut robotii de bucatarie - o tragica uzurpare de titlu, in favoarea unei colectii de storcatoare de fructe si tocatoare de carne...