Romane mici, cartile de vizita

Oricat de multe carti de vizita ti-ai tipari, primesti intotdeauna mai multe, mult mai multe decat dai.
Oselectie in cartile de vizita primite de-a lungul vremii ma pune in situatia de a compara niste inscrisuri, despre care imi puteam imagina orice, dar nu si faptul ca le pot descoperi rosturile prin comparatie. Primul lucru, care imi trece prin minte, e ca redactarea lor, asa banala cum pare, e o operatie care ascunde ceva, in aceeasi masura in care marturiseste.

Cele mai multe din cartile de vizita, adunate in cutia de langa masina de scris, nu-mi spun nimic. Sunt marturii discrete ale unor indemnuri spre cunoastere si amicitie, care insa sufleteste n-au legat nimic. Niste oameni mi-au intins mana, dar nu ne-am potrivit la stransul mainilor. Altele sunt un cumul de desertaciuni. Proprietarul unei firme minuscule isi insira sub nume un pomelnic de vanitati. E director general, investitor-sef, presedinte executiv, consilier personal si manager dr. diplomat de garsoniera.

Prin definitie, o carte de vizita trebuie sa fie mica, sa incapa intr-un portofoel. Totusi unii isi elaboreaza niste adevarate CV-uri. Si fiindca si le compun singuri, la computere, nu uita sa se laude cu toate meritele sociale si profesionale. Dac-ar aminti ca sunt si parinti model, romanul existentei le-ar incape tot pe o cartolina de dus la gunoi.

Intr-un an, arunc la cos cam jumatate din cartile de vizita primite. Asta poate sa insemne ca multe alte lucruri din viata noastra se injumatatesc. Acum nu stiu precis ce, dar o sa stiu cand nimeni nu o sa-mi mai dea cartea de vizita. Ce stiu sigur e ca pe cartile de vizita nu se scrie niciodata orarul de vizite. Candva, cand au fost inventate, oamenii isi comunicau astfel, civilizat, discret, zilele si orele cand aveau chef de oaspeti. Astazi, inainte de a fi rupte, cartile de vizita sunt bune doar ca sa fii sunat si intrebat cine esti: "Nu va suparati, am cartea dumneavoastra de vizita, dar nu-mi amintesc cu ce ocazie mi-ati dat-o. Si, sincer sa fiu, nici cu cine am onoarea sa vorbesc".

Un colectionar are cateva dosare cu carti de vizita si, pe acestea, autografele unor pesonalitati. Tot ce-i mult incepe sa aiba un inteles. Sau pare sa-l aiba. Am citit numele personalitatilor, m-am infiorat stiind ca au tinut-n mana acele dreptunghiuri ingalbenite de timp, iar acum erau in mainile mele, insa textele se nascusera moarte. Din nou m-am gandit ca persoana care a inventat cartea de vizita a avut in vedere instrumentul perfect, prin care putem scapa usor unii de altii, fara sa dam explicatii.