Romăni, vă ordon: Călcaţi pe iarbă!

Pe scurt, lucrurile stau astfel: in parcurile şi in spaţiile verzi din Romănia eşti prevenit la tot pasul că nu e voie să calci pe iarbă, iar prevenirea e dublată de ameninţarea unor amenzi de mărimi penale, in vreme ce, in Vestul Europei şi in America de Nord, odihna in iarbă, in parcuri şi pe orice petec urban de verdeaţă pare o clauză generală dintr-un program guvernamental de tipul "Tot ce-i gazon, e al tău".

Cănd eram copil şi mă plimbam cu părinţii in Grădina Publică, percepeam interdicţia imperativă a tăbliilor infipte la vedere, pe care stătea scris, cu un semn de exclamare in coadă, "Nu călcaţi pe iarbă!", ca pe avansul oficial la un secret cunoscut de toţi, numai de mine nu. Dacă nu eram văzut, puneam un picior in iarbă, aşteptănd urmarea. Nu neapărat o pedeapsă. Mai degrabă o lămurire. Cum ar fi: prima oară nu se pune, că eşti mic şi prost, insă a doua oară ai să vezi tu, c-o să-ţi amorţească genunchiul şi noaptea ai să visezi numai şopărle şi răme scărboase.

Am indrăznit, pentru intăia dată intr-o viaţă, să-mi lepăd haina şi să mă intind pe ea, in plin soare şi in plină amiază in scuarul Place de Vosges, la Paris. Pe loc m-a frisonat un gănd, ca umbra unei frici stătute din copilărie: Nu cumva participam, fără ca nimic să mă pună in gardă, la un protest cetăţenesc, la o formă originală de manifestaţie urbană? Parcul era plin de grupuri şi de indivizi, ce păreau să-şi fi abandonat brusc treburile, ca să se bucure un ceas de soare, in iarbă. Fusese o dimineaţă cu nori reci, dar, de indată ce norii s-au imprăştiat, lumea grăbită de pe trotuare a părut curentată de o nevoie indelung amănată. Mă uitam la căte un domn respectabil cum intindea pasul pe trotuoar şi, deodată, ca la o comandă, o cotea in iarbă.

E adevărat că nimeni nu aruncă ambalaje şi resturi de măncare şi că iarba, după ce toată lumea pleacă, rămăne la fel ca inainte de invazie, covor. E insă o chestie de educaţie, nu de destin naţional. Numărul celor prost crescuţi e mult mai mic decăt al celor luminaţi. Nu numai că neglijenţii se controlează, dar nici nu au ce strica. Iarba nu e iarbă, e gazon, e verdeaţă cu studii universitare. Ingrijitorii umblă discret printre invadatori,

fără ca prezenţa lor să semene a reproş. Ingrijitorii işi fac treaba, iar treaba lor nu e să certe poporul. Ingrijitorii, care lucrează toată ziua, nu doar după ce parcul se goleşte, sunt factorul cheie. E vorba de un comportament urban vegheat, permanent corectat şi adus la un standard stimulator. Chiar şi in tăpşanul din curtea interioară a unor blocuri de

cincisprezece etaje ingrijitorul munceşte la vedere, tot timpul. Cine să semene aici in părculeţul dintre blocuri plăcuţe contra călcatului pe iarbă, cănd locatarii pentru asta plătesc, să ţină ingrijitorul iarba bună de călcat tot timpul?