România, între bloggeri şi jurnalişti

Ca de obicei, prin părţile noastre modernizarea începe cu nenumărate confuzii. Câteodată ele sunt păguboase, alteori fiind comice sau generatoare de dispute. O asemenea situaţie s-a născut şi după extinderea numărului de bloguri. Mii, zeci de mii de persoane au descoperit plăcerea comunicării. Libertatea este deplină. În cazul unora, talentul depăşeşte exprimarea îngrijită. Stilul acestora este adeseori în imediata vecinătate a literaturii. Şi cu toate acestea, producţia de pe bloguri nu este literatură. Şi oricât de mult s-ar supăra unii autori, producţia de pe bloguri nu este nici jurnalism.
 
Blogurile rămân un fenomen fascinant de jurnal intim sau chiar de cronică (mai mult sau mai puţin anonimă) a vieţii publice sau a întâmplărilor dintr-o comunitate. Faptul că unii dintre bloggeri ajung la un număr de cititori mult mai mare decât ai unui ziar sau ai unei reviste nu-i transformă automat în jurnalişti. Iar produsul lor nu devine nici ziar şi nici revistă.

Confuzia că bloggerii sunt jurnalişti are mai multe cauze. Mulţi dintre autori sunt jurnalişti sau se poartă de parcă ar fi.

Scriu despre subiecte din actualitate, folosesc aceleaşi informaţii ca şi presa obişnuită şi chiar difuzează ştiri.

Tehnica difuzării de ştiri sau de intoxicaţii pe anumite subiecte, în special pe teme politice, a devenit chiar o şmecherie românească în materie de comunicare. Un blogger anunţă o informaţie construită într-un mic laborator de dezinformare.

O ridică pe blogul său şi apoi aşteaptă să fie preluată. Sau aranjează ca ea să circule şi în medii de alt gen.

De multe ori, informaţii contrafăcute sau confidenţiale au ajuns în ziare sau pe televiziuni. Din acest punct de vedere,

campionul şopârlelor şi făcăturilor este Dan Andronic. Acesta nu mai este nici jurnalist şi nici analist. E un fel de scenarist

politic specializat în vămuirea şi prăbuşirea celor consiliaţi în activitatea lor politică. Trei sferturi din ştirile sau profeţiile sale ajung într-o antologie de chifle şi bârfe. Şi exemplele pot continua.

O altă tehnică este strict jurnalistică. Unul dintre şmecherii din presă postează o informaţie pe blogul său şi aranjează cu

un coleg să o plaseze într-o revistă sau într-un jurnal. Sau să construiască un articol pornind de la această informaţie, de regulă falsă. Informaţia apare cine ştie unde şi apoi tot cel care a lansat-o începe să o comenteze şi să o transforme în mare problemă naţională. Încă un lucru. Între jurnalişti, blogul a devenit spaţiul unei competiţii de miză mică. Cine a dat primul nu ştiu ce informaţie minoră. Că pleacă x din partidul cutare, că nevasta nu ştiu cărui politician umblă pe nu ştiu unde.

Pentru interesul public, informaţiile de pe bloguri au valoare adeseori sub-minimă. Sunt mai degrabă un fel de jurnalistică proletară. Fiecare are dreptul să scrie, fără să verifice, fără să confrunte informaţia cu o a doua sau a treia sursă. Pe bloguri încă se scrie şi fără nici o sursă! Iar în România, fără nici un simţ al răspunderii. Mă refer la cazul în care acuzaţiile sunt grave şi pot deveni cauze în dosare civile sau penale.
Citiţi articolul integral pe cotidianul.ro