Romania mea de ieri

Romania mea de ieri a insemnat prieteniile si camaraderiile din care imi hranesc si azi nevoia de nesinguratate - amintiri venerate cu sfintenie - si clipe unice de voluptate sufleteasca, neregasite in haosul postdecembrist. In Romania de ieri m-am apropiat de Dostoievski, Papini, Kazantzakis, Pavese, Kafka, Rousseau, Solohov, Esenin, Hesse si Diderot, de Beethoven, Ravel, Ceaikovski, Chopin si Mozart, de Michelangelo, da Vinci, Rafael si El Greco.

Am trait in Romania de ieri, adica in cea de pana in 1989, vreo douazeci si opt de ani si nu regret deloc. M-am nascut in plin avant dejist, inainte de inscaunarea lui Ceausescu, si in timp am constatat ca mi se harazise (ca si altora) destinul incalecatorului de regimuri politice, epoci istorice si milenii. Si, ivit pe lume, a trebuit sa supravietuiesc, ca ursitoarele ma sortisera vietii deja. Cum naiba sa-mi alung mama si bunicii materni, cu intregul lor neam de tarani nodurosi, cum sa-i scot din biografia personala? I-am iubit din toata fiinta mea de copil al comunismului aflat in plina expansiune. Intr-un comunism al carui miez era hat, departe, la varsta la care ma-marea si tata-mare ma leganau si ma povatuiau sa nu fur, sa nu mint, sa nu injur, sa nu lenevesc. Nici nu intuiam atunci ca omenirea se imparte in comunisti si capitalisti, in noi si ei. Dimprejur erau numai oameni buni - eu nu-i vedeam altcumva la inceput de poveste! - , care mi-au marcat decisiv felul de a fi. Memoria mea, launtrul meu sentimental ii revendica uneori cu sfiosenie, alteori cu brutalitate, dar niciodata cu pareri de rau. Am invatat de timpuriu ce sunt mila si blestemul, iubirea si dusmania, moartea si nemurirea, acolo, in fundatura prafoasa de sat teleormanean. Au fost clipele mele de fericire indestulatoare, de zbor inalt in vartejul iscat de visurile ce-mi incolteau in mintea neprihanita si temerara de prichindel. Langa mumele si tusile, mosnegii si unchii zamisliti de manoasa lunca islazeana m-am simtit liber si senin ca un bulgare de soare. Prima educatoare si invatatoarea dintai s-a intamplat sa le intalnesc in acelasi loc, asupra caruia Dumnezeu isi desertase intreaga-I generozitate. Pe tata-mare l-am banuit dintotdeauna de simpatii monarhiste, intrucat, de cate ori vorbea despre Regele Mihai, il podideau lacrimile si-i tremura vocea, dar nu i-am cerut lamuriri. Mai mereu ii injura cu obida pe comunisti, dar nu din pricini ideologice, ci dintr-o cauza simpla: il deposedasera de pamant, si, fara pamant, taranul nu e taran. Ma-mare era nestiutoare de carte si nu-si punea probleme dincolo de batatura casei. Mama, intr-o vreme, si-a dorit sa devina membra de partid, dar se logodise cu esecul perpetuu, asa ca revolutia a prins-o fara antecedente politice. Eu am primit carnetul rosu in anul doi de facultate si mi s-a parut ceva firesc. Eram sef de grupa si nu mi-a trecut prin minte, dupa ce ispravisem stagiile de pionier si utecist, sa refuz propunerea, mai ales ca nazuiam sa ajung procuror. Cand, la o scoala din Cernavoda, mi-a fluturat la gat cravata purpurie de pionier ("zalog de legamant", o, tempora!), m-am emotionat peste masura si, jurand cu mana pe drapel, m-am angajat solemn in fata colegilor de detasament sa invat si mai bine si sa nu dezamagesc pe nimeni. Smecheria asta, a transformarii meritelor scolare sau profesionale in criterii de recrutare partinica, a functionat perfect in politica de cadre comunista si ea explica nu doar parcursul liniar al regimului "de aur", ci si inexistenta protestatarilor vizibili. Oricum, n-am resimtit defel scurta mea aventura politica (singura, de altfel), deoarece sedintele din universitate erau extrem de relaxate, iar cele de la Procuratura din Turnu Magurele au lipsit cu desavarsire.

Romania mea de ieri a insemnat prieteniile si camaraderiile din care imi hranesc si azi nevoia de nesinguratate - amintiri venerate cu sfintenie - si clipe unice de voluptate sufleteasca, neregasite in haosul postdecembrist. In Romania de ieri m-am apropiat de Dostoievski, Papini, Kazantzakis, Pavese, Kafka, Rousseau, Solohov, Esenin, Hesse si Diderot, de Beethoven, Ravel, Ceaikovski, Chopin si Mozart, de Michelangelo, da Vinci, Rafael si El Greco, de arta in general si din pletora aceasta celesta mi-am incropit imaginar o tara proprie (la vremea aceea nu aflasem ca "utopia este paradisul prostilor"). Si tot in Romania de ieri am iubit intaiasi oara, am suferit, m-am bucurat, m-am intristat si am ars pentru pasiunile mele, unele inca neconsumate. Iar mentorii, atatia cati au mai ramas, vin din aceeasi Romanie, ostracizata acum de eurocomisarii mentalitatilor globale.

Si, traind toate astea, cum sa reneg o Romanie de care ma leaga chiar trecutul meu? In tara aia, hulita cu nesat de surata-i postcomunista fandosita si oligarhica, am deprins lectia loialitatii, onestitatii si sinceritatii. Impotriva smintitei mode ce bantuie imprejurul Carpatilor, eu nu dispretuiesc Romania mea de ieri, ba, dimpotriva, si n-am de gand sa ma lepad de ea, pentru ca, astfel, m-as trada pe mine insumi! Cui ii da ghes inima s-o faca, eu unul "nu regret, nu ma jelesc, nu strig", vorba poetului.